Artă & Caritate

Fikl – abaterea de la regulă

Share pe Facebook

În curând se încheie la AnnArt o expoziţie Gheorhe Fikl care cred că va ocupa un loc aparte în parcursul operei sale – şi în amintirea celor care au văzut-o. Se numeşte Sfârşitul istoriei şi reuneşte şapte lucrări noi şi surprinzătoare.

Lucrările au fost lucrate în iarna 2016/17 şi într-o bucată de primăvară. Au fost aşteptate destul de febril de populaţia în creştere vertiginoasă a fan-club-ului Fikl, alcătuit din privitori hipnotizaţi, colecţionari temerari, galerişti convinşi şi critici admirativ-nemiloşi. Am salutat cu bucurie apariţia acestor lucrări noi pentru că nu mai era nici ţipenie de Fikl în depozitul galeriei şi nici la casele de licitaţie – şi nimic în atelierul de la Socolari, de lângă Timişoara. Asta pentru că în vara trecută patru lucrări majore ale artistului au fost cumpărate de Fundaţia Bonte, iar, după personala Baroc Urban de la Muzeul Naţional de Artă de la Timişoara şi după expoziţia de o noapte de la Palatul Ştirbey din Bucureşti, alte şase lucrări au luat calea unor colecţii private, în România, Italia şi Marea Britanie.

Atât că, ce să vezi?, noile lucrări i-au descumpănit cam pe toţii connaisseur-ii de Fikl – prin abaterea de la somptuoasa şi glorioasa regulă a creaţiei sale de până acum.

În primul rând, lucrările sunt de dimensiune restrânsă să zicem, adică în jur de 150 x 200 cm: asta înseamnă ponderat pentru Fikl, care de obicei se desfăşoară pe pânze mari, de câte trei metri spre patru – şi care lucrări, de altfel, încap greu în spaţii ale vieţii de zi cu zi, prin case de om sau galerii de artă, nu mai zic de vreun mijloc de transport obişnuit. Îl bănuiesc că le lucrează cu gândul doar la muzee şi castele.

Apoi, s-a petrecut ceva şi în compoziţii: au lipsit bivolii mauve-sanglant pictaţi în detaliul desăvârşit al musculaturii lor biruitoare, şi caii cu crupa lucioasă şi pompon în frunte, şi au lipsit la apel chiar şi curcile alb-visătoare, strânse-grămadă în splendide săli de bal, cu podele de marmură lucitoare. În locul lor, altcineva - şi altfel.

Să ne înţelegem: Sfârşitul istoriei nu e un exerciţiu Fikl de nerecunoscut. În fiecare lucrare, mai puţin una, regăsim spre consolare animale - care seamănă cu ce ştim. Dar cred că de această dată funcţiunea lor e alta – sunt acolo ca alibi pentru Fikl, care este plecat într-o nouă căutare. 

Deşi sunt prezente, animalele nu mai au mai nimic din aerul stăpânitor şi trufaş-imperial asociat brand-ului vizual al lui Fikl. Au fost uzurpate de alte personaje, pe care trebuie să le vedeţi: oi dezorientate, captive într-un grajd pictat în diluţie de culoare, slab luminat printr-un ochi de geam; un păun alb descins ca dintr-un poetic film horror într-o cameră delabrată, dintr-un sat uitat de lume – într-un spaţiu ce rezonează tulburător cu un Van Gogh al scaunelor într-o rână şi al morţii cu un picior în uşă; o şleahtă de ţapi care coboară, ca ultimi locatari, treptele baroce ale unui conac prăbuşit, într-o decupare cinematografică de cadru în care simţi ropotul în piept şi praful în nări; o cireadă de boi, scăpaţi din toate jugurile grigoresciene, în goană liberă printr-un câmp cenuşiu de ierburi şi smocuri, luminat clar-obscur de un cer copleşitor; un ţap singur şi demonic, cu privirea aţintită în ochii celui care se încumetă să îl privească: trebuie să treci de el dacă vrei salvarea promisă de prelatul aflat în altarul din spate.

Aceste nou-sosite animale sunt pictate cu abandon şi nervozitate, cu un frison al emoţiei mult mai la vedere decât ce ne permite de regulă Fikl. Calitatea subterană de experiment a seriei este imediat sesizabilă – şi, pentru mine, emoţionantă şi preţioasă. Nefiind sigilate în desăvârşirea picturii-perfecte, ne lasă loc să ne tăiem un mic drum în straturile lor de adâncime. Personal, am „intrat” prin singura lucrare în care nu se zăreşte nici un animal: este un peisaj de amurg luminos şi rozaliu, imaginea unui câmp cu iarba înaltă, sălbăticită, care găzduieşte şi cimitirul, cu cruci de piatră înecate în vegetaţie. Pare abandonat şi melancolic-optimist. Mi-am spus că nu a mai murit nimeni de mult acolo şi mi-am făcut loc printre ierburi. Zgârie şi taie şi trosnesc uşor, dar ăsta e drumul, n-avem încotro. În adâncimea lucrării, care poate fi şi a noastră, e lumină orbitoare şi ocazia să ne rătăcim fără întoarcere, să pierdem reperele, spre a le re-inventa.

Aşa că propun să nu ne temem că personajele-animale ale lui Fikl din 2017 vestesc sfârşitul istoriei. Este posibil că suntem la marginea lumii şi în pericol să pierdem terenul solid şi valorile care ne susţin – dar totuşi nu cred. Pe ce mă bazez? În discuţia de faţă, pe ultima lucrare a acestei serii, numită Kindness /Bunătate şi care sunt convinsă că o va deschide pe următoarea. Este alt peisaj de amurg (sau de zori de zi?). Soarele are putere incandescenţă şi învăluie silueta unui cal negru lângă care se află – pentru prima oară la Fikl – un om cu chipul la vedere. Este un copil şi ştiu de la pictor că scena se petrece în satul xxx, unde artistul a fost nu o dată în tabăra de pictură, şi că mica făptură umană îmbrăcată cu o haină de căpătat, lungă până în pământ, este de fapt o fetiţă din sat, mută şi adesea rătăcitoare pe câmp. Nu ştiu exact dacă seria nouă de lucrări este aşadar cu animale sau cu peisaje sau cu oameni; îmi convine să spun că animalele sunt acolo ca să ne putem agăţa de grumazul lor atunci când simţim că alunecăm în adâncul necunoscut al acestor noi pânze pictate în câmp deschis la Socolari. 

Chiar cred ca va fi o serie memorabilă în povestea Fikl.

Expoziţia Sfârşitul istoriei poate fi văzută la AnnArt până pe 19 mai. Detalii pe www.annartgallery.ro. Din 15 mai, o expoziţie majoră Fikl la Palatul Naţional Ajuda din Lisabona.

 

viewscnt

Articole recomandate