Artă & Caritate

Ştefan Câlţia şi expoziţia dispărută

Share pe Facebook

Situaţia e limpede şi uluitoare: în prima oră a expoziţiei Lucrări recente de Ştefan Câlţia s-au vândut toate, TOATE cele 16 lucrări expuse la AnnArt, plus cele trei rezerve de pe şevalet! Noroc cu convenţia prin care lucrările se ridică de către colecţionari la încheierea expoziţiei - pentru că altfel am fi fost în situaţia aiuritoare de a rămâne cu pereţii goi. Vernisajul propriu-zis a fost şi el neobişnuit prin faptul că spaţiul galeriei a semănat timp de patru ore cu un vagon de metrou supra-aglomerat, în care nu ai nici o şansă să cobori la prima - sau să răzbeşti până la perete, să priveşti un tablou şi sa râmai şi cu toţi nasturii intacţi. Am reuşit totodată să oferim cel mai neconvenţional protocol unui oaspete special al pictorului, şi drag nouă, ASR Principesa Maria, care a luat parte, cu graţie, încântare - şi umor, la neobişnuitul vernisaj.

Domnul Câlţia, care a avut prima sa expoziţie în 1970, ne-a spus că nici el nu s-a mai confruntat cu aşa situaţie - a unei dublei dispariţii a lucrărilor: odată vândute instantaneu şi apoi copleşite până la ne-vedere de către vizitatorii entuziaşti. Faptul îl bucură şi nu îl bucură, pentru că i se pare că se desparte prea repede de lucrările abia desprinse din atelierul său. Noi l-am invitat să revină în galerie :)

Vernisaj Ştefan Câlţia, Lucrări Recente 2016 / courtesy Andrei Mateescu, AnnArt

Asaltul a fost asupra faimoaselor lucrări cu personaje, definitorii fără greş pentru creaţia pictorului, până la nivelul de brand, şi niciodată destule numeric. Pe post de rara avis, sunt căutate fără oprire şi aşteptate febril. Deşi e conştient că sunt mult-râvnite aceste lucrări, domnul Câlţia nu se lasă zorit de rugăminţi şi întrebări, de intervenţii şi de insistenţe. El nu lucrează în ritmul în care lumea îşi doreşte să deţină lucrări Câlţia. Nu se sinchiseşte de axiome economice privind raportul profitabil între cerere şi ofertă. El lucrează cu măsura pe care i-o dă lui înţelegerea trăirii vieţii. Această măsură este imprevizibilă şi enigmatică şi de aceea este atât de hipnotic-atrăgătoare. Şi, în mod decisiv, pictura în sine, când în sfârşit se arată, are calitatea şi clasa unei piese de rang înalt dintr-un mare muzeu al lumii.

Ce-i drept, au lipsit nişte ani buni lucrări noi cu personaje: pictorul a explorat, excepţional, şi alte teme: prin 2011 de pildă, o serie de 91 de gravuri cu ierburi şi flori transilvane, la care a lucrat minuţios timp de doi ani, filă cu filă pentru fiecare an de viaţă a Regelui Mihai; au fost prezentate într-o expoziţie magnifică, împreuna cu plăcile lor de gravură, grele de zinc şi preţioase ca nişte cahle de argint-mat ale unei sobe din alt tărâm. Mai apoi, o serie de peste 50 de naturi statice - căni, borcane, gutui, cutii, nalbe, castroane, ştergare şi alte astfel de mici obiecte banale, care brusc devin maiestuoase, rămânând în acelaşi timp cuminţi. Tot aşa, acum câţiva ani, a început să picteze o serie de grădini, în toate chipurile: visate în rai, cu foşnet adevărat de aici, de pe pământ, în muguri şi în ceaţă, cu zăpadă şi cu frunză crud-verde, toate în dar pentru Dinu Pillat.

L-am întrebat dacă răzbate la el şi dacă îl tulbură larma şi tensiunea aşteptării dinspre public: Niciodată, mi-a răspuns. Nu mă tulbură nici acum şi nici atunci când nu mă căuta nimeni. Eu pictez până când ştiu că lucrarea e gata. 

Lucrările care sunt acum gata, şi prezentate pe simeze la AnnArt până pe 10 ianuarie 2017, se alătură aşadar marii familii de personaje, temă pe care, ne spune domnul Câlţia, ai doar impresia că o epuizezi. Este spaţiul revenirii, al căutării reînnoite.

Ştefan Câlţia, Lucrări Recente, ulei pe pânza | courtesy AnnArt

Ştim personajele pentru care Câlţia a devenit celebru: prinţese cu ochii bulbucaţi şi rochii minuţios dantelate, pescari aduşi de spate, clovni cu păr alb şi maimuţe cu jabou - lângă care răsar de te-miri-unde călători cu câte un peşte în braţe şi o broască istovită în cârcă. Trec pe ape, strânse de-a valma într-un butoi-barcă, făpturi cu solzi şi pene şi pâlnie pe cap. Uneori mai zboară pe loc şi câte o pasăre mică şi frumos-întrupată şi mai trece o vietate cu guler-talger pe care stă aşezată casa de-acasă. Straniul e deplin. 

Ştim lumea aceasta misterioasă - dar nu o ştim destul, şi suntem mereu doritori să mai vedem alte şi alte felii din viaţa imaginată perpetuu de Ştefan Câlţia. Suntem surescitaţi la gândul că poate misterul care ne ţine captivi se va stinge. 

Facem astfel o nouă încercare prin seria de Lucrări recenteTeritoriul lor e suspendat între real şi imaginar, în dosul cortinelor de teatru, al draperiilor care ne separă de o lume neştiută. Resimt pregnant o atmosferă onirică în aceste lucrări, confirmată într-o conversaţie cu domnul Câlţia, care crede, suprarealist, că visul este o realitate, o trăire personală în care, de altfel, petrecem foarte mult timp.

Deşi seria dă relief unor personaje ca flaşnetarul şi vestitorul sau muzicantul, nu sunetul pare să susţină aceste poveşti ci mai degrabă ne simţim conectaţi cu un ritual al gestului tăcut. Ştefan Câlţia decupează o stare, ne arată câte un freeze-frame dintr-un flux de viaţă aflată într-o delicată levitaţie. 

Bănuim în aceste peisaje cadenţa aplauzelor la scenă şi însingurările ringului de circ, ajungem pe malul unui iaz, în cupola de sticlă a unei caleşti, între pilonii cu scoarţă ai unei păduri. Domniţele culeg din pom pene de păun, clovnii îşi ţin echilibrul cu evantaie pufoase, alţii suflă în goarnă sau în trompeta de argint; o fetiţă primeşte un mănunchi de ierburi, zburătorul pluteşte între versanţii cu iarbă înnegurată ai toamnei, o altă făptură stă frumos-împovărată: în braţe are un instrument muzical cu aripă şi în spate un cufăr în care se leagănă, albastră, marea toată. Remarc şi o tânără fată, netedă ca un lujer, care se limpezeşte în ape răcoroase; e lucrarea care m-a frapat prin atipic, sau rară-frecvenţă la Câlţia: un nud - ne-erotic, într-o cromatică rece şi înfăşurat în frunzişul luxuriant-cu-ascunzişuri înrudit cu un Douanier-Rousseau. Fiecare personaj, în legea lui, trăieşte într-o lume a sa: către a noastră, ele privesc în cel mai bun caz oblic şi mai degrabă absent.

La Câlţia mi se pare că aproape nimeni nu calcă de-adevăratelea pe pământ – şi nici nu zboară: se găsesc cu toţii într-un moment de sincopă a acţiunii precise, în infinitul echivoc. Inexplicabilul persistă.

Mă gândesc că poate domnul Câlţia pictează de fapt clipa aceea fulgurantă, rarissimă şi magică, în care, după ce am tras adânc aer în piept, ne ţinem irezistibil respiraţia: un joc în care ne găsim surescitaţi, în beatitudine şi în pericol, suspendaţi între aici şi acolo.

viewscnt

Articole recomandate