Artă & Caritate

Supărarea domnului Câlţia

Share pe Facebook

Spre sfârşitul verii am primit o vedere de la Şona: o imagine cu o casă dintre acelea pe care le pictează Ştefan Câlţia, sinilii şi singuratice - şi cu o scufie triunghiulară la acoperiş. Atât că cea din fotografia făcută de Serioja Bocsok era o casă din lumea reală, era la marginea unui drum, cu iarba zburlită de-a lungul zidurilor - şi un cuib de berze cocoţat pe un stâlp de curent electric. În plus, am remarcat ce frumos se întâlneau drumul public şi „trotuarul” de iarbă:  neted, din unul în altul - ca frumosul acela de distincţie simplă pe care îl compun arhitecţii când fac un infinity pool, prelins în natură.

Pe spate, aveam salutări de la Şcoala de privit acasă şi un mesaj personal cu desen: soarele, cu ochi mari şi gura până la urechi, de la Ileana şi fire de iarbă, multe şi înalte, de la Nicolae. Cei doi sunt nepoţii domnului Câlţia şi erau în vacanţă. 

Mi-a făcut aşa bucurie încât l-am sunat pe tatăl lor, pe Matei, să-i spun. Nu l-am găsit şi n-am insistat. Ştiam că era atunci prins până peste cap cu proiectul său anual, Şcoala de Privit Acasă. Dar se vede că am ţinut minte într-un fel aparte vederea asta, pentru că primul lucru pe care i l-am spus ieri lui Ştefan, bunicul copiilor, a fost despre ea. Nu ştia, i-am arătat vederea... Aaa, zice, e dinainte de necaz. Necaz? Ce necaz?  

Mi-a spus - şi vă spun, pentru că m-a amărât şi înfuriat, ceea ce vă doresc şi dvs. Pentru că poate, din mânie reunită, mişcăm urâtul din loc. Urâtul şi neştiinţa să fim liberi.

Dacă te uiţi pe hartă, satul Şona este chiar în mijlocul ţării, între dealuri şi Olt, în apropiere de Făgăraş. Se ştie despre acest sat, în scris, de prin secolul XIII, are în urmă aşadar timp îndelungat şi o viaţă însemnată, cu locuire de saşi şi români. În plus, e frumos din cale-afară locul, care îşi trage numele de la germanul Schonau - lunca frumoasă. Cu nimic mai prejos toponimic, românii au numit comuna Mândra. În acest sat a copilărit Ştefan Câlţia - şi aici s-a întors. Pe el îl pictează şi pe el se străduieşte, de ani buni, să îl salveze de tăvălugul „modernizării” buimace. Şi a reuşit domnul Câlţia cu ai săi să facă o mulţime de lucruri cu folos în sat. Oamenii au înţeles că pot prospera punând în valoare un trecut de civilizaţie rurală şi s-au lăsat convinşi să nu mai dărâme vechile faţade ci să le repare, să refacă acoperişurile în ţiglă şi nu tablă. Primăria a fost receptivă şi a susţinut refacerea unei fierării tradiţionale (acolo, de pildă, vin artişti tineri în rezidenţă, cum a fost sculptorul Matei Avramescu vara trecută). Mica echipă Câlţia a înfiinţat şi Asociaţia Sătească Şona Noastră. Mulţi dintre dvs., care v-aţi cumpărat câte o serigrafie semnată de Ştefan Câlţia (ca să vă bucure la privit şi ca să şi aveţi în casă o piesă valoroasă pentru copiii voştri, şi pentru copiii lor) - aşadar, aţi plătit bani cu folos, în ajutorul proiectului Şona. E muncă într-una pentru Şona, muncă grea şi chibzuită şi cu câştig pentru toţi ai locului. Domnul Câlţia, îl ştim, nu se lasă. 

Dar, iată că la sfârşit de vară, buldozere şi munţi de borduri de beton au răsărit peste noapte în sat. Localnicii nu prea ştiau mare lucru, zvonurile au fost bune la început (în sfârşit fac puţ şi ne trag apă!) S-au lăsat zoriţi de „autoritatea” obraznică a unor muncitori de la oraş (hai, hai, bă, ia-ţi pietrişu' din faţa casei că ţi-l aruncăm, ia-ţi grinzile din faţa casei că le punem pe foc, ia-ţi maşina, ia-ţi banca de şezut, ia-ţi florile ! ... sau care ce mai avea ... )  Etern-ascultătorul sătean, etern-dezinformat şi temător să dea piept cu libertatea de a decide pentru sine, iată a început să facă loc buldozerelor... Ca în filme, apare în zonă şi dl. Câlţia – care întreabă ce se întâmplă de fapt? Inginerul e cam stânjenit, el doar execută o comandă, zice. Dar proiectul? Nu ştie.

În sat a avut loc rapid o întâlnire de urgenţă între localnici, autorităţi, arhitecţi, ingineri... După discuţii grele şi zbucium nemăsurat, s-a aflat ca Primăria a pornit acest proiect la îndemnul unor birocratice acţiuni de modernizare (nu am nimic cu modernizarea, spune domnul Câlţia - dar ea trebuie făcută pentru folosul oamenilor şi în noima locului!) Nu au fost consultări pentru că la noi putinţa şi interesul sunt de azi pe mâine. Proiectul s-a făcut fără măsurători la faţa locului, cine a avut timp să mai vină în sat, ce mare lucru nişte trotuare! S-a făcut repede într-un birou la judeţ, că era o ocazie de fonduri... şi altă ocazie cu un executant bine ales... Primarul (cel care de altfel a susţinut o seamă de proiecte de conservare a patrimoniului sătesc în Şona) brusc doreşte progres fast-track pe metoda faptului-împlinit.

Deocamdată, îmi spune domnul Câlţia, necazul mare nu este doar că bordurile, înalte şi butucănoase, sunt urâte crunt dar, mai grav, sunt montate la graba zilelor noastre, fără plan profesionist: acum opresc apa între trotuarul de iarbă şi stradă, iar apa bălteşte şi intră în zidurile caselor. Dar, culmea!, spaima sătenilor este ca nu cumva muncitorii să se supere (!) şi să plece... şi să îi lase pe oameni cu borduri şi doar gropi săpate până la casă, în loc de trotuare...

Se pare că, pe seama celor discutate la presiunea excavatorului, aripa chibzuită din sat a obţinut promisiunea că nu se va încercui în beton şi borduri măcar zona din faţa bisericii, monument istoric. Dar nu e sigur.

Sigur e doar faptul că multora din sat le-au plăcut bordurile. Mai mult, unii vor, dacă se poate, şi gard din tablă ondulată şi poartă din fier forjat, cum şi-au pus alţii dintr-un sat învecinat, români şi romi reveniţi din străinătate. În liniştea care s-a lăsat în Şona după încheierea întâlnirii, un cetăţean, răspicat în convingerile sale, i-a spus domnului Câlţia: „eu am fost în Italia, ştiu ce înseamnă progresul! Dumneata vrei vechituri! Dacă mai vii pe-aici, te calc cu maşina!”

Ştefan Câlţia va mai veni la Şona. E de muncă. În fiecare vară va reveni şi Şcoala de privit acasăunde copii şi oameni mari învaţă câte o felie de meşteşug, ascultă poveşti adevărate despre traiul cu noimă. Învaţă despre dreptul şi libertatea de a decide în folosul comunităţii lor. Şi din efort reunit, încă o casă se va repara, şi încă una... Acestea sunt câteva picături de sens şi curăţenie în volbura de debandadă care riscă să ne înece. Nu pentru că volbura ar fi adâncă în vreun fel. Ci doar pentru că devine asurzitor vacarmul celor care strigă că e bună apa cu noroi. Uite, ei o beau - şi n-au nimic! Aşa e: nu au nimic.

Temă pentru acasă: vă îndemn să cădeţi serios pe gânduri. Urmăriţi proiectul Şona şi puneţi umărul – ca să câştige tot mai des binele. Găsiţi informaţii şi pe facebook la Asociaţia Sătească „Şona Noastră”.

viewscnt

Articole recomandate