Film

Moştenitoarele, marelui premiu TIFF. Regizorul Marcelo Martinessi: "Paraguay, deşi pare o ţară în care bărbaţii au puterea, în realitate, femeile sunt cele care "ţes fibra internă" a societăţii"

Share pe Facebook

Surpriza Festivalului de Film Berlin s-a repetat la TIFF, Paraguay a câştigat trofeul celui mai important Festival de Film din România chiar de la prima participare. După un urs de argint pentru cea mai bună actriţă, Ursul de argint Albert Bauer şi premiul FIPRESCI, regizorul Marcelo Martinessi reuşeşte cu primul său lungmetraj să impresioneze şi juriul TIFF. Filmul conturează portretul unei femei de 60 de ani care pierde în acelaşi timp partenera de viaţă şi poziţia socială. Datorită unor dificultăţi financiare, Chiquita ajunge la închisoare în încercarea de a găsi o linie de plutire pentru amândouă. Astfel, Chela descoperă viaţa cu alţi ochi, experimentează libertatea de a lua propriile decizii, responsabilitatea a-şi asigura un venit, noutatea unei clase sociale inferioare.

Filmul „Moşteniroarele” pasează microfonul în totalitate femeilor. Aceasta a fost ideea principală pe care ai avut-o în minte atunci când ai scris scenariului?

Pentru mine, punctul de plecare al scenariului este istoria ţării Paraguay trebuie spusă mai ales de femei. Deşi pare o ţară în care bărbaţii au puterea, în realitate, femeile sunt cele care „ţes fibra internă” a societăţii.

Sunt un mare fan al filmelor lui Todd Haynes şi Rainer Werner Fassbinder, regizori care au ales femeile ca voci principale. De aceea, îmi doream să vorbesc despre ţara mea din perspectiva femeilor.

Momentul în care am început să scriu acest scenariu, în Paraguay, abia se linişteau lucrurile după o lovitură de stat, în 2012. Mi-am dat seama ca ţara mea pare că o ia de la început din nou.

Cred că există multe asemănări între Paraguay şi Europa de Est. În Paraguay a existat o lungă dictatură, cea a lui Alfredo Stroessner, care s-a terminat în 1989. Mereu am avut un dictator care ne spunea ce trebuie să facem. Când acesta a dispărut, părea că, odată cu el, a plecat şi capacitatea de a lua destinul în propriile mâini. Aceste gânduri despre ţara mea au fost baza poveştii personajului principal, Chela, într-o formă metaforică şi intimă.

 

Credeţi că oamenii din Paraguay se simt liberi astăzi?

Cred că nu. De aceea, am încercat să dau filmului aspectul atemporal. Anul trecut au avut loc alegeri, iar câştigătorul este fiul secretarului personal al lui dictatorului Alfredo Stroessner, practic revenim la acelaşi partid politic care mai păstrează nucleul dictaturii. Mi-a fost foarte greu să văd cum ţara mea nu reuşeşte să îşi găsească drumul şi libertatea. La fel şi filmul arată un drum ciclic din care noi nu reuşim să ieşim. Societatea din Paraguay se bazează pe un grup restrâns de oameni care au mintea deschisă.

Premiera filmului a avut loc în Paraguay, în luna aprilie, când am primit şi un premiu de recunoaştere din partea Congresului. Au fost oameni care nu îşi doreau să fie în sală pentru că este un film despre relaţia dintre două femei. O doamnă senator ne-a strigat: „Voi nu meritaţi niciun premiu! Promovaţi lesbianismul!” De aceea, cred că societatea din Paraguay este în continuare foarte înapoiată, pare că le este teamă să treacă prin procesele necesare de a-şi schimba viitorul.

Chela, personajul principal, trăieşte o situaţie de criză economică, vinde obiecte de valoare din casă şi descoperă diferenţele dintre clasele sociale. Ar putea fi o formă de a reaminti publicului că sentimentele şi experienţele sunt mai importante decât averea?

Din America Latină vin filme care prezintă zone rurale, familii sărace, de parcă principala problemă ar fi lipsa banilor. Problemele fiinţei umane sunt legate mai mult de emoţii, decât de orice altceva. După ce am întâlnit mulţi oameni din diverse medii, inclusiv din închisori, am vrut să ne focusăm asupra trăirilor emoţionale, independent de clasa socială din care face parte. Din punctul meu de vedere, personajul principal pierde treptat poziţia socială, ceea ce o îngrijorează şi o doare. Dar în procesul „vindecării” ei, nu se concentrează pe acumularea bogăţiilor, ci caută să îţi redescopere corpul, să identifice şi să înţeleagă care sunt nevoile ei afective şi capacitatea de a fi cu adevărat liberă.

Apartamentul elegant deja învechit reflectă relaţia dintre cele două femei, Chela şi Chiquita, care a rămas fără pasiune şi entuziasm?

Este un film despre o criză. O femeie care şi-a petrecut viaţa mai mult închisă în casă. Această casă începe să se golească atunci când partenera ei ajunge la închisoare. Îndrăznesc să spun că există un fir narativ al conceptului de a fi încarcerat. Într-un penitenciar poate exista mai multă libertate, mai multă sinceritate decât în propria casă.

 

Aţi declarat că una dintre actriţe este o vecină, fără experienţă în lumea artistică. Naturaleţea actriţelor a fost conturată şi de lipsa unui machiaj strident. Cum s-a desfăşurat relaţia regizor-actor?

În Paraguay, nu există o tradiţie cinematografică. În timpul dictaturii, nu s-a pus accentul pe film aproape deloc. Au existat filme de propagandă. Nici astăzi nu există un institut de film sau legi specifice. Evident, nu există nicio o formare profesională pentru a fi actor de film. Din distribuţie fac parte o actriţă de teatru, o fostă actriţă de teatru, o profesionistă tânără din zona producţiei audio-vizuale. Niciuna nu are o formare în lumea filmului, ceea ce a reprezentat prima provocare.

Am repetat mult, am urmat un proces atent. Iar a doua provocare a fost aspectul fizic. Femeile au trecut de prima tinereţe, au fost foarte frumoase şi încă sunt. Iar pentru societatea de azi, pare că singura valoare este frumuseţea tinereţii. Astfel, mă aşteptam să fie sfioase să apară în faţa camerei fără machiaj. După ce am discutat, s-au lăsat conduse de cameră, ceea ce a dat mai multă autenticitate poveştii.

 

În filmul „Moştenitoarele” nu apar scene de nuditate, relaţia celor două femei este mai mult sugerată. Aţi ales acest lucru pentru a sublinia eleganţa clasei sociale din care nu mai făceau parte?

Pentru primul meu lungmetraj, îmi doream să dezvolt alte subiecte, care nu includ nuditatea. Relaţia celor două personaje ajunge la o maturitate, unde, probabil, pasiunea a dispărut. Deja s-a transformat într-o relaţie de parteneriat. Există persoane care au văzut filmul şi au crezut că sunt surori sau doar prietene apropiate. Astfel, cred că fiecare poate să umple „golurile” cu propria experienţă. Cinematografia modernă expune tot şi pare că nu mai lasă loc minţii spectatorului să lucreze, să interpreteze în funcţie de propriile credinţe, valori şi experienţe.

În formarea ca regizor, cât de important a fost să călătoriţi, să cunoaşteţi noi societăţi?

Am călătorit mult în străinătate, am şi studiat (respectiv la London Film School). Iar de fiecare dată când mă întorceam, aveam senzaţia unei închisori, fie din cauza unei clase sociale, fie datorită unei relaţii de familie. Pare că tot timpul simţeam cum ţara mea construieşte ziduri.

Faptul că am avut şansa să călătoresc, mi-a dat posibilitatea să privesc societatea din Paraguay din afară. În trecut, misiunea celor care călătoresc era să împărtăşească experienţa din străinătate cu cei apropiaţi. Acum lucrurile s-au schimbat, este important să ne uităm mai adânc în propria ţară pentru a înţelege care sunt propriile punctele tari şi defectele.

viewscnt

Articole recomandate