Sănătate și îngrijire

Diana Vasiliu, terapeut Allen Carr: Fumătorii ştiu foarte bine ce înseamnă fumatul şi practică „sportul” vinovăţiei de ani de zile.

Share pe Facebook

Cum te laşi de fumat? De câtă voinţă ai nevoie? O să te îngraşi? Trebuie să renunţi la cafea sau la ieşirile în oraş? Cât sunt de adevărate miturile pe care le ştii legate de renunţarea la fumat?

Am stat de vorbă cu Diana Vasiliu, terapeut acreditat şi reprezentant Allen Carr’s Easyway România despre ce ne împiedică să ne lăsăm de fumat şi ce ne poate ajuta, despre renunţarea la fumat ca formă de dezvoltare personală, despre legea antifumat, dependenţa de nicotină, dar şi despre fumat şi generaţiile următoare.  

La început de an suntem mai predispuşi să ne lăsăm de fumat. Au succes astfel de rezoluţii?

Statisticile spun că nu prea. Eu însă cred că indiferent de momentul în care ne hotărâm să facem o schimbare, să avem încredere în valul acela de dorinţă, care se creează înăuntru şi care are puterea de a muta munţii din loc. Şi să nu-l punem la îndoială, orice ar fi. O să ţi se pară paradoxal, însă de când lucrez în acest domeniu, am constatat că cele mai multe înscrieri la sesiunile de grup pe care le coordonez sunt înainte de noul an. De la jumătatea lui noiembrie încolo, până luăm vacanţă, sesiunile sunt mereu pline. Semn că dorinţa de a păşi în noul an, fără fum, e mai mare decât temerea că urmează nişte mese în familie, ocazii sociale, asocieri cu alcoolul... Aşa încât nu m-aş crampona de „moment”. Dacă vrei să scapi de fumat, o poţi face oricând. Fă-o acum. Da, da, chiar acum.

„Câtă vreme fumăm, ne numim convenabil „fumători”, cuvânt care deturnează atenţia de la miezul problemei - adicţia de nicotină, mutând-o pe calea de livrare -  fumatul”.

Ce ne lipseşte ca să ne reuşească sau ce ne ajută să reuşim?

Ca în orice altă zonă a vieţii ce implică o schimbare, şi aici avem nevoie de dorinţă şi de ştiinţă. Dorinţa de a schimba ceva şi ştiinţa de a o face, astfel încât să nu te sabotezi pe durata acestui proces. Dar întâi de toate, e nevoie să ştii că-ţi doreşti să scapi de fumat. Spun „să ştii că-ţi doreşti” pentru că toţi fumătorii îşi doresc de fapt să se elibereze, dar o perioadă nu suntem conştienţi de asta şi o negăm. Şi ne luptăm cu lumea întreagă, protejându-ne viciul, pe care-l investim cu enorm de multe semnificaţii. După un timp, dorinţa începe să devină tot mai conştientă şi atunci putem chiar face ceva în acest sens. Apoi, odată conştientizată această dorinţă de eliberare, e important să fim deştepţi şi să ne facem temele. Circulă multe mituri despre renunţarea la fumat, care fac mult rău. De pildă, un mit de genul acesta zice că dacă vrei să te laşi de fumat, trebuie să te laşi şi de celelalte lucruri cu care obişnuiai să asociezi fumatul. Spre exemplu, să bei ceai în loc de cafea, să eviţi locurile în care obişnuiai să mergi cu prietenii şi să fumezi etc. Prostii colosale! Prespunând că mie îmi place cafeaua, de ce trebuie să mă pedepsesc renunţând la ea, doar pentru că mă opresc din fumat? Să scap de fumat e o bucurie, nu merită să mă pedepsesc pentru asta! Ce mă fac dacă partenerul de viaţă e fumător? Divorţez? Sau dacă prietena cea mai bună e fumătoare? Mă izolez? Trag plapuma peste ochi şi mă închid în casă, ferindu-mă de asocieri şi sperând că ce? Că trec? Ei bine nu. O vorbă veche zice că orice învăţ are şi un dezvăţ. Dar dacă eu nu fac dezvăţarea activ, trăind efectiv viaţa aşa cum o făceam înainte, cum poate oare creierul meu să înţeleagă că lucrurile s-au schimbat? Şi că e ok? Că viaţa e de fapt mult mai frumoasă atunci când o savurezi „în stare de libertate”, decât atunci când eşti captiv într-o dependenţă istovitoare?

Un alt mod de a-ţi îngreuna parcursul este să apelezi la voinţă. Voinţa ajută doar pe termen scurt şi e ca un rezervor care se goleşte. Or, transformarea la loc în nefumător poate dura mai mult decât o săptămână. Dacă vei trăi abţinându-te de la... trăit... vei fi frustrat şi-ţi vei pregăti terenul ca să pici în capcană din nou. N-am nimic cu voinţa, o iubesc, voinţa ne ajută să punem lucrurile în mişcare, dar când procesul nu este despre a face ceva ci despre a NU mai face ceva, voinţa este inutilă. Pentru că se transformă în abţinere şi ia cu ea şi obiectul supus procesului, transformându-l în fruct oprit. Or, ştim foarte bine cum ne descurcăm noi oamenii cu fructele oprite...

Cam astea ar fi căile de evitat atunci când ne apucăm de acest „proiect”. Ce ajut[ însă foarte mult este înţelegerea. Să ştii de ce ai picat în capcană, să ştii cum anume este ea alcătuită, s-o cunoşti şi s-o înţelegi, pentru că doar aşa, prin confruntare directă, vei învăţa să o eviţi pe viitor. Să înţelegi ce e în ţigara aia şi pe deasupra „ce-ai mai pus” tu simbolic în ea, ajută de asemenea la o integrare a experienţei acestei adicţii derulate pe ani de zile. Ajută să ştii, să înţelegi şi să accepţi despre tine că eşti dependent de o substanţă! Câtă vreme fumăm, ne numim convenabil „fumători”, cuvânt care deturnează atenţia de la miezul problemei - adicţia de nicotină, mutând-o pe calea de livrare -  fumatul. Dar noi nu suntem dependenţi de fumatul propriu-zis, ci de ceea ce intră în corpul nostru via fum. Nicotina poate pătrunde la fel de bine în sistem şi prin piele, mucoase, mestecată, pufăită, inhalată, prizată... deci am putea să ne numim „nicotinomani”, nu? Numai adminţându-ne statutul de depedenţi putem ieşi din el pentru totdeauna.

Care sunt cele mai importante piedici în calea lăsatului de fumat?  Dar cele mai importante motivaţii?

Pe lângă piedicile de care am pomenit când am vorbit despre ce nu ajută în proces, aş mai adăuga şi reacţia celor din jur, după ce omul a făcut pasul şi a stins ultima ţigară. Lucrând cu fumătorii am constatat că după ce se lasă de fumat, feedback-ul primit de la cei din jur este preponderent negativ. Fie că vorbim despre o neîncredere afişată ostentativ – „Hai să vedem cât te ţine”, care poate deghiza o intenţie de sabotaj (fie şi inconştientă, a celui care-şi exprimă scepticismul), fie că vorbim despre sabotare intenţionată: „Hai, ia un fum, doar un fum, ce se poate întâmpla de la un fum?” (răspuns: o reapucare de fumat, asta se poate întâmpla), fie că vorbim despre lipsa suportului propriu-zis, cei care ies din adicţia de nicotină nu se bucură de susţinerea, încurajarea şi aprecierea celor din jur, aşa cum se bucură alţi dependenţi. Aici ne confruntăm şi cu două percepţii contradictorii ce „plutesc” în mentalul colectiv: pe de o parte, se propagă ideea că e greu să te laşi de fumat. Că e chinuitor, e cu sevraj, se lasă cu îngrăşare, Iadul pe pământ, ce mai! Pe de altă parte, paradoxal, când cineva totuşi reuşeşte să se lase de fumat, nicidecum nu e întâmpinat ca eroul sosit de la război, cu surle şi trâmbiţe, victoria lui fiind minimizată, ba chiar batjocorită: „Aşa şi, ce mare brânză? Să vedem cât te ţine”. Asta se întâmplă cu precădere acolo unde omul a mai avut tentative la activ, eşuate. Ceea ce le spun eu mereu celor care pleacă din sesiunile mele este să-şi vadă de treabă şi să nu plece urechea la ce spun cei din jur. Să ştie că au făcut un lucru minunat, că au o victorie importantă la activ şi să aibă încredere în ei înşişi pentru că doar ei ştiu cel mai bine ce înseamnă această eliberare pentru ei.

În privinţa motivaţiilor, metoda în care lucrez eu, Allen Carr's Easyway, presupune concentrarea pe motivaţiile interne ale fumătorilor. Nu zăbovim pe aspecte ce ţin de sănătate (medicii au „felia” asta şi o cunosc mai bine decât noi), nu supunem oamenii la torturi arătându-le imagini oribile, ca cele de pe pachetele de ţigări şi nici nu folosim argumente de învinovăţire. Fumătorii ştiu foarte bine ce înseamnă fumatul şi practică „sportul” vinovăţiei de ani de zile. Chiar dacă nu o recunosc cu voce tare, în public. Aşa încât, eu una prefer să ajung la sufletul omului şi să descopăr alături de el binele pe care oprirea fumatului l-ar face pentru el personal. Nu vreau ca cineva să se lase de fumat de frică sau din vinovăţie (deşi sunt de acord că astea pot fi motivaţii puternice), ci pentru că îşi doreşte să revină la normal şi vrea să-şi trăiască viaţa plenar, bucurându-se de toate momentele, nu doar de cele acompaniate de ţigară. Am observat că dacă ajustarea mentală se face în acest sens, oamenii folosesc lăsatul de fumat chiar ca pe o bornă în procesul lor de dezvoltare personală. Am multe exemple de foşti fumători, care după ce s-au lăsat de fumat, au putut pune în aplicare tot felul de proiecte, au crescut, au avut curaj să facă tot felul de lucruri care până atunci fuseseră suspendate.

„Dacă însă luarea deciziei îţi aparţine 100%,(...) reuşeşti să vezi ţigara aşa cum e ea în realitate, dincolo de fantasmele proprii şi dincolo de ceea ce ne-a spus industria să credem, atunci nu vei suferi, ci te vei bucura de reuşită, o vei sărbători şi vei constata că ţigara nu mai e o tentaţie, fiind „dezbrăcată” de iluzie.” 

Pentru unii lăsatul de fumat se petrece aproape de la sine şi instantaneu, fără regrete şi tentaţii. Pentru alţii, există mai mereu căderi în ispită. Cum se explică?

Totul depinde de CUM te-ai lăsat de fumat. Ai simţit că pierzi un bun prieten, că renunţi la ceva din tine, că părăseşti sau eşti părăsit de ceva important? Precum spuneam anterior, multe „se pun” în ţigară, simbolic. Dacă aşa au mers lucrurile, e de aşteptat să parcurgi un doliu plin de suferinţă. Şi mai ales dacă motivaţia vine din exterior, te vei simţi presat, vei simţi că nu ai fost tu la cârmă şi atunci vei face tot ce-ţi stă în putinţă să te întorci la ceea ce cunoşteai anterior ca fiind „echilibru”. Putem croşeta un fel de echilibru şi în toxicitate, nu vă faceţi griji, mintea umană e foarte iscusită.

Însă dacă luarea deciziei îţi aparţine 100%, tu eşti cel care decide ieşirea din această relaţie toxică, scapi de „vălul” de pe ochi şi reuşeşti să vezi ţigara aşa cum e ea în realitate, dincolo de fantasmele proprii şi dincolo de ceea ce ne-a spus industria să credem, atunci nu vei suferi, ci te vei bucura de reuşită, o vei sărbători şi vei constata că ţigara nu mai e o tentaţie, fiind „dezbrăcată” de iluzie. E ca şi cum se transformă într-o mobilă, fără nicio miză emoţională, fără nimic. Şi gata, eşti liber.

Îmi spuneai cândva că orice adicţie are o poveste? Care este cea a fumatului?

Depinde. Fiecare foloseşte ţigara diferit. În mod inconştient. Pentru cineva care suferă de singurătate, ţigara poate fi companionul mult dorit. Pentru cineva care e la polul opus, spre exemplu un părinte agasat de copii, ţigara poate fi un refugiu, un „me moment” şi poate că numai aşa se poate regăsi pe sine, momentan. Altcineva poate folosi ţigara ca să lege un prezent tulbure de un trecut nostalgic, în care poate lucrurile erau mai aşezate. Cert e că în spatele acestor mişcări inconştiente, stă o industrie care profită de fragilitatea naturii umane şi de plasticitatea minţilor noastre, apte de a găsi scurtături şi de a deghiza ceea ce e incomod de recunoscut în ceva aparent „raţional”, benign.

Să nu uităm totuşi că înainte de „poveste”, e realitatea: fumăm în primul şi-n primul rând pentru că avem o dependenţă care ne obligă la asta. Ne constrânge. Dependenţă care e chimică şi care, din păcate, nu se simte ca alte dependenţe - sevrajul nu doare, nu avem simptome grave, nu ne trezim din somn la impusul nevoii de consum şi nici nu ne scoate consumul din uz (aşa cum se întâmplă la alte droguri). De asta e greu de recunoscut şi de admis că e o dependenţă. Dar e.

„Să ajungi să sacrifici sănătate, libertate psihică, bani, ba chiar relaţii, pentru o substanţă fără de care poţi trăi bine mersi, asta e contraintuitiv!” 

Fumez o ţigară pe lună. Sunt fumătoare?        

Da. Aici e ca în bancul cu gravida: eşti sau nu eşti. Nu există nuanţe. Poţi însă fi o gravidă în luna a treia sau în luna a noua. La fel cum poţi fi un fumător ocazional sau unul uzual. Dar eşti fumător. E atât de simplu.

Ai făcut parte din comisia care a reuşit să convingă parlamentul să accepte legea împotriva fumatului în spaţiile publice. Nu e oarecum contraintuitiv pentru tine? Dacă se lasă toată lumea de fumat?

Doamne ajută! Nu-mi fac griji pentru mine, voi avea de lucru în alte zone (n.r: râde). Nu e contraintuitiv pentru că ceea ce fac eu în sesiuni este să le reamintesc oamenilor normalitatea. Ăsta e scopul. Să ne întoarcem la ceea ce e firesc. Pentru că să fii dependent de o otravă (nicotina este de fapt, un insecticid), asta e contraintuitiv. Să ajungi să sacrifici sănătate, libertate psihică, bani, ba chiar relaţii, pentru o substanţă fără de care poţi trăi bine mersi, asta e contraintuitiv! Or, legea de care vorbeşti este menită să ne întoarcă la firesc. Să scoată abuzul (fumatul) din normalitate şi să-l pună la locul cuvenit - în afara normei. Iar fumătorii care au înţeles asta, sunt foarte mulţi, apropo, ştiu că e o chestiune de timp până când vor face şi ei pasul de a scoate în afara lor, de tot, fumatul. Noua regulă îi ajută să vadă asta mai clar. 

Vor mai fuma generaţiile viitoare?

Nu ştiu dacă vor mai fuma, adică dacă vor mai consuma nicotină via fum, dar mă tem că da, consumul de nicotină va continua. Vor inventa tot felul de mijloace pentru a băga această substanţă în corpul uman. Industria va rafina metodele de a te face să devii dependent, pentru că asta e de fapt miza. Să devii dependent. Ei ştiu foarte bine că dacă ar elimina nicotina din produse, ar rămâne fără clienţi. Şi da, putem întreba speculativ, de ce oare nu se discută la nivel macro despre dependenţa de nicotină, marile campanii încăpăţânându-se să rămână la a avertiza vizavi de FUMAT? Cineva care începe să consume nicotină altfel decât fumând (este, de pildă, cazul adolescenţilor care „vapează” sau al celor din nordul Europei, unde rata fumatului a scăzut enorm, dar se consumă snus - tutun dizolvabil în salivă) va continua să consume. Nu fumatul e problema, nicotina e. Dependenţa de o substanţă toxică ar trebui să ne preocupe mai mult. Şi să fim atenţi la toate manevrele creative ale Industriei de tutun, menite să determine adicţia omului. Lor nu le pasă dacă le vei consuma produsele fumându-le, prizându-le, mâncându-le sau cine ştie, prin supozitoare! Ideea e să le consumi. Într-un fel sau altul. Or, ceea ce panichează industria nu sunt musai legile antifumat sau accizele crescute. Ei ştiu foarte bine că un dependent va face orice pentru a consuma doza dorită. Ceea ce însă îi panichează este trezirea la realitate. Cum ar fi ca într-o bună zi oamenii să-şi dea seama că de fapt nu au nevoie de nicotină pentru a fi întregi?

viewscnt

Articole recomandate