Interviuri

Florin Busuioc: „Cu cel mult 4 zile înainte putem şti cum va fi vremea. Mai mult de atât, probabilitatea vremii scade la 7%”

Share pe Facebook

Am crescut cu Florin Busuioc la televizor. Chiar îi spuneam că dacă ar fi să mă angajez în ProTv la el m-aş duce să cer referinţe, să întreb cum sunt şefii şi dacă se plătesc salariile la timp, căci este acolo de când este ProTv-ul. M-am bucurat teribil când a acceptat să fie interlocutorul meu într-un interviu, căci mi se părea că este un om foarte inteligent, carismatic şi simpatic de la care, cu siguranţă aş avea ceva de învăţat. Şi nu am greşit cu nimic. Nimic scorţos, nimic cu etichetă, nimic intimidant. M-am bucurat ca un copil că am ajuns în studioul Ştirilor ProTv şi că am făcut interviul chiar acolo şi am fost şi mai emoţionată când l-am privit din spatele camerelor pe Florin Busuioc. Am vorbit despre ProTv, despre vreme, despre timpul probabil şi timpul perfect, despre teatru şi despre câte şi mai câte. Un interviu interesant, aş zice singură fără să mă laud, de fapt, o discuţie cu cineva care are foarte multe de spus.

Vine sau nu vine iarna?

Acum e iarnă, asta e iarna. O să mai vină ceva frig, o să fie cam rece spre duminică. De la ruşi vine frigul, nu vine ploaia. Niciodată nu vine ploaia de la ruşi, de acolo vine frigul, crivăţul. Zăpada şi ploaia vin în general dinspre vest şi dinspre Mediterană.

Vă sună prietenii să vă întrebe cum o să fie vremea?

Da, mă sună foarte mulţi prieteni care au evenimente prin ţară, prieteni care au de construit o casă, care au de reparat un acoperiş sau de turnat beton.

Sau de plecat de în vacanţă?

Sau aşa, dar mai puţin pentru că dacă ţi-ai organizat deja vacanţa pleci şi asta e. Ce găseşti acolo, nu mai contează. În general mă sună oameni care au activităţi de scurtă durată şi care depind foarte tare de vreme. De exemplu un eveniment într-un oraş mare al României, în exterior. Atunci îi interesează dacă se poate face sau nu în condiţii bune, sau trebuie să întindă un cort.

Cu câte zile înainte ştim vremea?

Cu cel mult patru zile.

Peste 4 zile e timpul probabil?

Nu, nu e probabil. E deja 7 % probabil.

De câţi ani prezentaţi rubrica meteo?

Nu mai ştiu, sincer. Din 2001... Sunt 17 ani.

Cum aţi ajuns la meteo, de ce nu la ştirile sportive?

Nu eram, cred, potrivit pentru ştirile sportive. Ştirile sportive presupun şi o altă muncă în afară de prezentarea efectivă. Oamenii care prezintă ştirile sportive, le caută, le redactează. Nu sunt foarte pasionat de zona asta, deşi am făcut sport.

Era doar un exemplu...

Păi dă-mi alt exemplu. De ce nu..?

De ce nu ştiri?

Nu sunt atât de serios încât să prezint ştiri.

Sau bucătărie?

Nu era pe vremea aceea. Eu am fost voice over la o emisiune de bucătărie pe care nu ştiu câţi o mai ţineţi minte, cu Vali Uritesc. În primi ani de ProTv, Vali Uritesc era un moderator fantastic: avea câte un invitat care crea acolo în studioul mic pe care îl aveam, câte o mâncare foarte interesantă. Pe lângă asta erau foarte multe glume, era un conflict prietenesc între Vali şi persoana invitată, iar eu eram voice over în direct şi puneam paie pe foc în permanenţă şi întreţineam acel conflict.

Obişnuiţi să gătiţi?

Da, gătesc. Acum o să mă întrebi ce? Gătesc orice, pot să gătesc orice.

Ce înseamnă ProTV? Aţi mai fi fost acelaşi Busu dacă eraţi la Antena 1 sau TVR?

Nu ştiu, habar nu am. Nu am un sistem de referinţă. Eu am fost de la început aici şi nu m-am mutat de la o televiziune la alta, aşa că nu cunosc varianta Busu de la altă televiziune. Variana Busu de la ProTV a fost, în afară de contribuţia perosnală, o creaţie a unei echipe întregi.

Dar se spune că echipa asta ştia cum să facă. Gianina Corondan îmi spunea într-un interviu că ProTv-ul lua bidineaua cu vopsea de vedetă, te văruia şi te făcea din cap până în picioare vedetă...

Da, da, da. E adevărat. Însă, mai există ceva. În afară de asta. O chestie pe care eu pot să o spun acum, după atâţia ani de televiziune. Dacă pe Andreea Esca o iei de aici de la ProTV, ea nu dispare ca entitate şi ca Andreea Esca, pentru că este o personalitate puternică. Busu, dacă l-ai luat de aici şi îl pui în altă parte şi nu mai are treabă cu ProTv-ul, nu dispare nici el ca entitate pentru că experienţa, anii, felul în care a abordat lucrurile, îl fac să existe şi în continuare. Însă, există oameni, nu am să zic cine, care au fost creaţi de ProTv şi care azi nu prea mai există, pentru că au fost doar creaţi.

Foto: Laszlo Raduly

Deşi sunt oameni talentaţi şi cu pricepe...

Sigur că da, sunt foarte talentaţi, însă, contribuţia personală sau timpul în care s-au săvârşit ca entităţi, ca personalităţi, a fost prea scurt şi nu s-au înfipt atât de bine în conştiiţa oamenilor.

Tu ştii că exista (nu ştii, că nu ai de unde să ştii, eşti prea mică, prea tânără) un meteorolog pe vremuri, în anii 1960-1970, se numea Topor, la care se raporta toată lumea? Ce spunea el era sfânt. Cea mai mare şi cea mai onorantă vorbă pe care am auzit-o a fost „Domne, tu eşti Topor al zilelor noastre”. Eu îl ţin minte pe Topor şi îi aud glasul şi acum. Atât de puternică era imaginea pe care o crease şi dacă cineva vine şi-mi spune „eşti ca Topor, matale” înseamnă că am lăsat ceva în urmă.

Cred că aşa e, căci şi noi când avem ceva de făcut ne întrebăm unul pe altul „Cine s-a uitat la Busu?”...

Şi ştii care este culmea? Datele pe care le prezint eu, puţin interpretate de mine, dar într-o foarte mică măsură, sunt aceleaşi pe care le prezintă toată lumea. Datele ANM nu sunt diferite de la o televiziune la alta sau de la un prezentator la altul.

Şi atunci de ce sunteţi Topor al zilelor noastre?

Pentru că sunt...

Simpatic.

Nu simpatic, pentru că sunt...

Ce trebuie şi unde trebuie

Mai e ceva... Pentru că sunt atent să înţeleg ceea ce vorbesc.

E o meserie grea? Munciţi mult?

Nu e o meserie grea, e o responsabilitate mare.

Adică nu sunteţi obosit cum sunt corporatiştii...

Doamne fereşte, cum să fie aşa? Dacă era, nu făceam. Eu în momentul în care nu mi-a mai plăcut în teatru că nu se făcea ce învăţasem eu, am plecat. Eu nu sunt genul acela care să-mi iau la gioale, că aşa trebuie. Nici nu sunt disperat să am o ascensiune în carieră, nu m-a interesat niciodată lucrul acesta şi atâta vreme cât am creier, am citit câte ceva, pot să fac nişte conexiuni corecte şi să nu mă consider un om coruptibil din punct de vedere al unei moralităţi sociale simple, primare, nu am de ce să-mi fac probleme. Nu e o muncă grea, e mai uşor pentru mine pentru că sunt actor, am ajuns deja la o lejeritate a exprimării şi înţelegerii lucrurilor şi mai mult decât atâta, ceea ce mă salvează de multe ori este o autoironie pe care nu mă feresc niciodată să o folosesc. Dacă mă bâlbâi sau dacă greşesc ceva, revin şi zic „Am greşit, staţi puţin”, nu am panica aceea că am greşit, nu e cazul, pentru că suntem oameni şi cred că lumea apreciază mai tare sinceritatea decât fâstâceala asta ascunsă pe după cine ştie ce gest sau faţă academică.

Vă amintiţi vreo gafă gravă/jenantă/amuzantă în direct?

Fac tot timpul, în fiecare dimineaţă cred că fac. Oi fi făcut, habar nu am.

Să mergem la teatru. Care a fost ultima premieră?

Am avut o premiră în sensul că s-a jucat la Bucureşti în toamnă Central Park West al lui Woody Allen care este un text senzaţional şi care are o distribuţie foarte bună. Aici vorbim de Andreea Grămoşteanu care joacă rolul principal al lui Phyllis, psihiatra, soţia mea în piesă care e fabuloasă, vorbim de Bogdan Talaşman de la Teatrul Mic şi care joacă Howard, un împiedicat şi un soţ cu tendinţe suicidale, dar niciodată duse până la capăt pentru că el mai mult face asta că e cool să te sinucizi cu o pungă de plastic şi chiar merge la un curs despre asta. Mai vorbim despre Adelaida Zamfira care are o partitură foarte generoasă şi e amanta mea în spectacol, mai e Ioana Mărcoiu, fata cu care eu urmează să plec în altă viaţă, să-mi refac viaţa. Şi eu care sunt ciuca bătăilor acolo pentru că sunt cel mai imoral, cel mai de urât om din toată piesa respectivă. Woody Allen, el însuşi un sociopat şi un psihopat şi un plin de angoase s-a autoanalizat în piesa asta (el e cumva Howard în piesa asta) cu atâta acurateţe şi cu atâta duritate încât nu i-a fost deloc jenă să-şi analizeze lumea din care face parte, genul acela de familie de evrei americani bogaţi a scris o piesă senzaţională.

Noi constatăm asta pentru că spectacolul se aşează din ce în ce mai bine şi se râde cam la 10 secunde. Atât de bine e scris textul, nu că atât de buni suntem noi.

Nu sunteţi atât de buni? Eu aşa aş fi zis..

Suntem buni în sensul în care am reuşit să aducem oamenilor textul fără să-l alterăm şi fără să ne batem joc de el.

Şi unde vă vedem?

Acum, pe 5 martie o să jucăm la Teatrul Naţional, la Sala de pictură. Până atunci mai avem spectacole prin ţară. Duminică plec la Suceava, apoi la Ploieşti, apoi, plecăm peste tot.

Foto: Laszlo Raduly

Cu aceeaşi piesă?

Cu asta şi mai avem Fidelitate pe care o jucăm de cinci ani de zile cu mare plăcere şi cu mare succes.

Când aţi renunţat la teatru?

În 2000. Atunci am renunţat de tot şi timp de 12 ani nu am mai jucat deloc.

Dar de ce?

Nu-mi plăcea ce se face.

Unde jucaţi atunci?

Eram la Teatrul Creangă, mai jucam şi cu UNITER-ul, mai jucam şi în alte părţi, dar nu-mi rezulta deloc. Nu financiar, că nu e vorba despre asta. Eu oricum eram la ProTv şi nu aveam această problemă, că nu câştig destul. Nu se făcea ce ştiam eu să fac, ce învăţasem în şcoală. Se făcea cu totul alt tip de teatru.

Acum se face?

Acum s-a revenit. Uşor, uşor se revine la normalitate.

Având sigur şi experienţe de avangardă, având şi teatru neconvenţional, având foarte multe spectacole de teatru independent şi chiar şi teatrele sponsorizate de Primării, de exemplu, au spectacole de anvergură, toate spectacolele care se joacă la Metropolis, de exemplu, sunt interesante, unele experimentale, cu o abordare altfel, se revine treptat, treptat la teatrul clasic, realist, la teatrul de relaţie.

Înţeleg că veniţi din Hunedoara. Cum aţi luat decizia să daţi la teatru. Nu era nevoie de inginderi sau doctori în Hunedoara?

Păi dacă eu nu ştiam să fac asta. Eu am fost cocsar, asta ştiam să fac, să arunc cu o lopată nişte cărbune în cuptor. Am făcut asta şi mi s-a părut că bătăturile sunt prea dureroase şi am zis că trebuie să fac ceva cu creierul. Creierul meu nu s-a dus în partea aceea, s-a dus în partea cealaltă.

Dar aţi venit ţintit către teatru, nu aţi mai încercat şi în altă parte...

Am venit ţintit pentru că tata se ocupa de Teatrul Popular din Hunedoara. Tata jucase teatru, bunicul meu fusese bas la Opera din Cluj. Nu e ca şi cum a venit ţăranul şi a dat el la teatru. Aveam ceva gene pe acolo. Eu nu sunt pocnit de aripa geniului cum a fost de exemplu Marin Preda care a venit dintr-o familie de ţărani, fără nici o legătură cu arta. Ceva m-a îndreptat acolo pentru că aveam datele respective. Altfel poate că aş fi făcut altceva. Puteam să fac sport de performanţă sau aş fi putut să fac, dacă mă pregăteam temeinic, Arte plastice.

S-a întâmplat să fac teatru pentru că mi-a fost mai la îndemână pe structura pe care o aveam.

Dar pe vremea aceea nu era chiar aşa uşor să intri la Teatru...

Au fost două locuri şi 386 de candidaţi pe loc. Eu am dat de 5 ori şi am dat bine, alţii au dat de 11 ori.

Atunci vorbim de o urmă de geniu...

Nu, nu e de geniu...

De talent

Talent, da, dar aici ţine foarte tare de anumite criterii pe care le îndeplineşti sau nu în ochii comisiei care te examinează, o simpatie pe care un membru important al comisiei poate să o aibă pentru ceea ce ai făcut acolo şi pentru tine. Există o chimie... Pe mine, de exemplu m-au admis doi oameni extraordinari: Octavian Cotescu şi cu Olga Tudorache. Dem Rădulescu care lua clasă mi-a dat notă bunicică la improvizaţie (căci nu am fost nici eu strălucit), dar nu a fost în comisia de Monolog şi povestire, la care au fost Cotescu şi cu Olga Tudorache. Ei doi au zis „băiatul ăsta trebuie să intre în şcoală„ şi mi-au dat notă foarte mare. Bibanu s-a trezit cu mine în clasă, nu se prea aştepta. Erau câţiva candidaţi printre care eram şi eu, dar nu eram prima opţiune. Aşa că s-a trezit că îl are şi pe ăla în clasă, unu cam mutălău aşa de prin Hunedoara, scump la vorbă, timid. Cu timpul mi-am revenit şi apoi relaţia cu Dem Rădulescu a fost senzaţională şi ne-am respectat unul pe celălalt. Nu ne-am împrietenit căci nu aveam cum să ne împrietenim, dar ne-am respectat.

Îmi puteţi da unul, două exemple de actori români pe care îi adimiraţi, cărora le-aţi urmat exemplul, care v-au fost cumva mentori?

Ştii ce se întâmplă? Sunt atât de diferiţi actorii mari din România şi de peste tot din lumea asta, încât eu cred că în această meserie dacă eşti atent şi nu ai ţâfnă (asta e frumos la meseria asta că nu poţi să zici la un moment dat „eu gata, ştiu”. În meseria asta dacă nu descoperi mereu ceva, te-ai ratat), eşti câştigat. Dacă mă uit la Marinuş Moraru sau la Ştefan Iordache, sau la Dinică, sau la Bibanu, sau la Amza Pelea, sau la Cotescu sau la Toma Caragiu, acum îi înşirăm pe toţi, Piersic, foarte mulţi actori, Caramitru, Ovidiu Iuliu Moldovan, o grămadă de actori senzaţionali, Ogăşanu, Rebengiuc, sunt atât de mari şi atât de diferiţi şi atât de manuali fiecare dintre ei, încât nu poţi să ai un actor preferat. Fiecare dintre ei a adus ceva nou şi aduce în permanenţă ceva nou. Te uiţi la Zamfirescu, şi la tată şi la fiu, fiecare e altceva. Ăsta micu, Zamfiresc, ăsta micu care e deja în deplinătatea carierei, e fabulos şi el ca şi taică-su, dar total diferiţi. Te uiţi la Mihăiţă Constantin, ca şi George Constantin, sunt fabuloşi, dar diferiţi. Cornel Scripcaru de la Bulandra, e atât de special încât nimeni nu ar putea să facă ce face el vreodată. Te uiţi la Gigi Ifrim, zace acolo un talent...are depuneri de talent. Te uiţi la Vizante, te uiţi la Manole, la uiţi la toată generaţia asta...câteodată zici „hai domne, că aia mari pleacă şi nu mai are cine să-i înlocuiască”, dar uite ţi-am dat numai câteva nume şi mai sunt foarte mulţi. Ce să mai vorbim de Horaţiu Mălăele, e unic pe planetă şi nu vorbesc tâmpenii. Sunt nişte actori atât de speciali de film şi de teatru, încât nu poţi să alegi pe unul dintre ei. Dar dacă eşti atent, poţi să prinzi câte ceva din fiecare şi poţi să înţelegi mecanismele de gândire şi mecanismele emoţionale prin care şi-au creat un rol şi atunci eşti foarte câştigat şi poţi să înţelegi mai bine meseria asta.

Credeţi că ies prea mulţi actori din şcoală, în fiecare an?

Cred că ies atât de mulţi actori încât să se aleagă dintre ei cei care pot să facă ceva. Nu ştiu, nu-mi dau seama. Înainte existau nişte teatre dedicate, era foarte clară necesitatea, era nevoie de un actor sau doi la Piatra Neamţ, de unul la Botoşani, de trei la Satu Mare şi ieşea o generaţie de actori în număr de. Dar nu prea era o selecţie şi nu ştiai niciodată dacă selecţia făcută de comisia de examinare era corectă. Sunt foarte mulţi actori care nu au mai practitat apoi meseria. Şi atunci nu e mai bine aşa, să fie ca în America, o concurenţă din asta sălbatică? E posibil să fie mai bine dacă lucrurile funcţionează corect. Din păcate nu funcţionează chiar cum ar trebui, sunt teatre care fac concursul şi ştiu dinainte pe cine angajează. Există o lume uşor închisă care stabileşte şi hotărăşte şi nu sunt convins că are reperele culturale cele mai corecte. Am auzit de nişte prostii de spectacole că sunt senzaţionale. Şi mă întreb cum poţi să promovezi pe cineva care nu e senzaţional şi să-l ignori pe altul chiar senzaţional doar pentru că nu e în „gaşcă”. Sunt şi găşti, asta e. Doamne ce bine că nu fac parte din nici una şi probabil că nici nu o să fac şi probabil că d-aia nici nu exist în lumea asta.

Dar de unde putregaiul acesta în teatru?

Nu ştiu din ce vine. Putregai cred că există şi la medici şi în media, cred că există peste tot. Nu cred că este un putregai direcţionat pe o anumită meserie. Cred că există şi la artiştii plastici şi în multi naţionale, se dau la gioale de nu mai pot ca să ocupe un post mai bun. Dar pentru că e o lume restrânsă cea a teatrului, se vede mai bine putregaiul.

Şi se strigă mai în gura mare...

Şi se strigă mai în gura mare pentru că suntem în general extroverţi.

Avem studioul de meteo şi scena de teatru. Bănuiesc că aveţi emoţii diferite pe fiecare dintre ele...

Da, sunt emoţii diferite dar şi raportarea e total diferită.

Dar sunt importante amândouă?

Da, sunt foarte importante pentru că amândouă presupun acelaşi lucru: responsabilitate. Dacă ţi se pare că ai totul la degetul mic şi că faci totul din poignet, ori în platou, ori pe scenă, ai pierdut, pentru că se vede treaba asta. Nu faci totul din poignet, faci totul cu emoţie şi cu un control destul de serios, mai cu seamă că poţi manipula. Să fim sinceri, televiziunea te pune în faţa a milioane de oameni care te aud. Am auzit de cândva o replică care m-a trezit puţin. Se comenta o prostie care nu era adevărată. „Dar de unde ştii că s-a întâmplat asta? Păi a zis la ştiri, înseamnă că aşa e”. Nu ştiu la ce ştiri, nu ştiu la ce post. Ştiu că există foarte multe chestii care sunt exagerate sau trunchiate sau neadevărate şi se prezintă la ştiri, dar am înţeles atunci că e un sistem de referinţă atât de puternic încât rişti să greşeşti foarte rău. Dacă o dai în bară tare s-ar putea să nu fie bine deloc. D-asta am un control. Sigur că mă mai enervez, dar nu sar calul şi nu am făcut niciodată o luptă personală din ceea ce spun. Nu sunt chestii care sunt o luptă personală. Faptul că au crescut preţurile la benzină sau că preţurile de pe piaţă nu sunt corecte, afectează pe toată lumea, nu pe mine în mod special. Şi atunci, cumva aş fi o voce a poporului, fără să-mi fac din asta un titlu de glorie. Dacă am ceva de zis, zic, nu mă opresc. Dar, în afară de faptul că e foarte mare responsabilitate în ceea ce spui, mi-am dat seama că e şi un mod foarte puternic de manipulare. Şi m-am întrebat dacă am vrut vreodată să manipulez cu ceea ce am zis? Nu. Am încercat vreodată să trezesc pe cineva ca să vadă că ar trebui să facem ceva să fie mai bine? E, asta da. Dar să-l manipulez, nu. Pasul acesta dacă l-ai făcut şi ai trecut la manipulare, s-a terminat, tu faţă de tine nu mai eşti acelaşi.

Ce pasiuni aveţi?

Una dintre marile mele pasiuni este să stau de vorbă cu prietenii despre chestii. Despre artă, despre lume, despre univers. Asta e una din marile mele pasiuni. Am un grup restrâns de prieteni cu care am discuţii de felul acesta, mă pasionează tipul ăsta de discuţii. Că ascult muzică, asta face toată lumea. Că ascult muzică tare pentru că ascult ACDC, Metallica şi mai ştiu eu ce altele, da, ascult, nu tare, foarte tare, în căşti, ceea ce nu e bine. Dar, marea mea pasiune cred că asta e: discuţiile acestea interesante, nu prostioare, nu superficialităţi, nu ce am mâncat, nu ce a postat nu ştiu cine, discuţii serioase din care învăţ ceva, din care aflăm ceva. E o vorbă care îmi place foarte tare: „Domne, nu e problemă atunci când vorbeşti singur, problema mare e când vorbeşti singur şi afli noutăţi”. Nu-mi place să vorbesc singur, îmi place să vorbesc cu oameni şi să aflu noutăţi.

Care e vremea perfectă pentru dumneavoastră?

Primăvară la Hunedoara. Adică o căldare uşor depresionară, o depresiune blândă cu 20 de grade Celsius, soare, vântul nu prea bate...

Şi timpul perfect?

Nu ştiu...timpul perfect? Întrebarea asta e tricky că te poţi duce peste tot. Nu cred că există un timp perfect, cred că există un timp al devenirilor, un timp al acumulării, al trăilor mari, intense, un timp al odihnei, al auto înţelegerii personale şi cred că toate acestea împreună crează timpul tău, timpul personal şi timpul trecerii tale.

Aţi atins timpul acesta?

Am trecut prin multe, dar nu ştiu dacă l-am atins, sper să nu-l fi atins. Că apoi ce ar mai fi?

viewscnt

Articole recomandate