Interviuri

„Un homeschooling flexibil, racordat la o reţea internaţională, cu lecţii predate pe Skype şi manuale virtuale bine făcute, poate fi o provocare interesantă în raport cu sistemul de învăţământ public sau privat”, profesorul Dan Solcan

Share pe Facebook

Educaţia este fundamentul unei naţiuni. Nimeni nu contestă asta, dar e genul de prioritate de care uitam în fiecare zi. Iar schimbările din educaţie cer, de cele mai multe ori, zeci de ani pentru a da rezultate.

Este nevoie de o reconstrucţie a prestigiului social al meseriei de învăţător/profesor. Cei demni de respect şi de admiraţie trebuie să primească recunoaştere publică, cu voce tare. Aceasta-i misiunea pe care şi-o propune Proiectul Merito. Este momentul ca noi, comunitatea de business, să alocăm o parte din energia şi din resursele noastre concrete acestor oameni.” -  Manifestul Merito

Acest crez şi pasiunea pentru sport a adus împreună o mână de antreprenori care vor alerga în cadrul Maratonului Internaţional Bucureşti şi care au lansat o campanie de fundraising pentru a premia un prof mişto. Un profesor care se implică şi îşi duce misiunea de dascăl dincolo de un sistem educaţional care mai are nevoie de timp, investiţii şi mai ales de voinţă pentru a deveni cu adevărat performant.

În cadrul proiectului sunt mai multe propuneri de profi mişto. Noi l-am ales pe Dan Solcan. În opinia mea şi a colegilor mei, aşa arată un prof cool pe mâna căruia mi-aş lăsa copilul spre modelare, fără ca măcar să clipesc.

Aveţi copii?

Nu. Dintr-un motiv sau altul, întrebarea dumneavoastră m-a făcut să mă întreb, la rândul meu, cam cât timp am petrecut, de-a lungul anilor, alături de copii, de elevii mei, aşa că am încercat un mic calcul – cred că e vorba de vreo 25.000 de ore din viaţa mea. Dar, oricât de multe puncte comune ar exista între a fi profesor şi a fi părinte, sunt două lucruri diferite.

De ce aţi ales istoria şi nu matematica?

Parcă aţi fi fost de faţă la discuţiile dintre mine şi părinţii mei la începutul anilor ’80, exact aşa suna marea întrebare: ”istorie sau matematică?” Ai mei erau profesori de istorie şi-şi iubeau meseria, dar, ştiind vremurile şi vrându-mi binele, m-au dat de mic la meditaţii la mate, doar-doar oi ieşi vreun inginer, să am şi eu un viitor serios (inginerii erau la mare căutare pe vremea lui Ceauşescu). Aşa că am mers la Haşdeu, cel mai tare liceu din Buzău, liceu de mate-fizică. Evident, calitatea şcolii m-a ajutat mult, dar mintea mea era în altă parte, aşa că în final tot la Facultatea de Istorie am ajuns. Azi, ca profesor, mă bucur mult că am ales istoria, pentru că îmi permite să ”evadez” în toate direcţiile, inclusiv spre matematică sau fizică. De pildă, în primele trei ore de istorie cu orice generaţie nouă de elevi vorbim despre crearea/apariţia  universului, a vieţii, a omului – treaba asta nu prea seamănă a istorie, tabla e plină de valori îngrozitor de mici sau îngrozitor de mari: t=10-43 secunde, d=10-32 centimetri, to=1032 grade Celsius etc. Apoi, la lecţia despre cultura greacă le arăt cum şi-a descoperit Pitagora teorema (îţi trebuie doar nişte nisip, un băţ, degetul arătător şi un pic de imaginaţie). Când discutăm despre Renaştere, aduc în discuţie disputa dintre Leonardo da Vinci şi Niccolo Tartaglia pe tema traiectoriei unui proiectil (cât a fost el de mare, Leonardo s-a înşelat aici), deci matematica şi fizica sunt la ele acasă. E important, cred, să umanizezi lucrurile, să ieşi un pic din spaţiul sec al formulelor şi să încerci să vezi întregul.

Cât vă mănâncă şcoala pe zi (ore + documentare)?

Bun cuvânt aţi ales, ”mănâncă” (râde). Există şi zile mai ”scurte”, asta însemnând 6-8 ore de muncă, dar sunt cazuri rare. E vorba, de obicei, despre 10-14 ore pe zi, iar în perioadele de ”turbulenţe” – aşa cum a fost, de pildă, Concursul naţional Rebel cu cauză, organizat de RockFM, pe care l-am câştigat la capătul a şase săptămâni halucinante – nici nu mai apuci să ieşi din haine. Ideea e că, dincolo de ore şi de documentarea mea, există proiectele şcolare. Or, proiectele astea sunt o mare bătaie de cap – multă muncă, puţin somn (eventual dormit cu rândul). Ştim bine cum arată liceul nostru, Haşdeul, la 1 noaptea sau la 5 dimineaţa, ştim ce înseamnă să intri într-un concurs după 48 de ore de muncă la foc continuu, ştim cum este să munceşti zece luni cu îndârjire şi să-ţi explodeze literalmente calculatorul cu câteva ore înainte de deadline. Nu este uşor, nici pentru elevi, nici pentru profesori, dar atât timp cât copiii consideră că merită, e în regulă. Proiectele şcolare sunt o mare bătaie de cap, dar... e greu să găseşti aventuri mai frumoase.

Foto: Doria Drăguşin.

Cum vedeţi sistemul de învăţământ din România?

Învechit, rigid, desprins de realitate, politizat. Există ţări în care învăţământul e cu adevărat o prioritate, în care sintagma ”reforma educaţiei” nu este doar un succes lexical... ba chiar există ţări în care preţul locuinţelor într-o zonă sau alta diferă în funcţie de calitatea şcolilor din zonă! Noi nu trăim, din păcate, într-o astfel de ţară. Subiectul este foarte vast, dar vă propun să punem laolaltă doar aceste trei aspecte: 1. în România au avut loc 25 de schimbări pe postul de ministru al educaţiei în 27 de ani, existând, în total, 22 de miniştri – noi facem schimbări, nu reformă; 2. Nu mai puţin de 99,8% dintre profesorii români se simt bine şi foarte bine pregătiţi în privinţa conţinutului disciplinei lor, iar 98,5% dintre ei se consideră bine şi foarte bine pregătiţi în ceea ce priveşte pedagogia disciplinei predate, în timp ce 3. elevii români se situează constant pe ultimele locuri în Europa la testele Pisa, circa 40% din ei fiind analfabeţi funcţional. Am adus în discuţie, aşadar, trei elemente esenţiale: conducerea sistemului, profesorii, elevii – cu rezultatele obţinute. Logica bunului simţ ne cere să admitem că nu elevii sunt de vină. Soluţiile ar trebui căutate, aşadar, în celelalte două locuri.

Ce şanse au copiii noştri într-un astfel de sistem?

Există în România şcoli bune, care funcţionează ca un soi de antidot în raport cu dereglările din societate. Copiii care învaţă acolo au şanse mai mari la o viaţă bună, în ţară sau afară, dar nu ne putem împiedica să ne întrebăm care ar fi fost evoluţia lor într-un sistem performant. Pentru ceilalţi, e mai greu să vorbeşti despre şanse. Dar pentru că aminteam mai înainte despre necesitatea căutării soluţiilor, mă tem că o schimbare coerentă venită ”de sus” este improbabilă în următorii 10-20 de ani. În schimb, profesorul poate face miracole la ora lui, mai ales acei profesori în cazul cărora aprecierile de ”bine şi foarte bine” pomenite mai sus au tangenţă cu realitatea. Şansele copiilor noştri vor fi mai mari în măsura în care un număr semnificativ de profesori (nu neapărat majoritatea, ar fi greu pentru început) şi segmentele active ale societăţii civile (cum sunt susţinătorii Proiectului Merito, de pildă) vor reuşi să constituie o masă critică, pornind de la ideea că schimbarea de paradigmă poate ţine în mod esenţial de dăruirea, inteligenţa şi luciditatea lor.

Profesori ca dumneavoastră, trebuie să recunoaştem, sunt extrem de puţini la nivel de ţară. De unde aveţi energie şi dorinţă să vă implicaţi atât de mult la ore şi în cluburile şi cursurile opţionale?

Nu cred că sunt chiar aşa puţini, e de ajuns să mă uit la colegii mei pentru a simţi că am un argument. E adevărat, însă, că sunt mulţi profesori cărora nu le place ceea ce fac şi pentru care majoritatea orelor sunt un chin sau un mod oarecare de a-ţi petrece timpul. Până la urmă, ceea ce facem noi este o problemă de fire, pasiune, vocaţie. În ceea ce mă priveşte, am avantajul de a-mi plăcea mult să lucrez cu copiii şi şansa de a lucra cu nişte copii extrem de dotaţi, care te provoacă în permanenţă să-ţi explorezi limitele. Pe de altă parte, energia şi dorinţa de implicare despre care vorbiţi vin şi din faptul că ”n-am stare”, îmi place să încerc mereu lucruri noi. De pildă, Clubul 3,14, clubul nostru de ”facere şi desfacere a ideilor”, e compus din zece departamente care n-au nicio legătură cu istoria. Or, dacă vrei să coordonezi o trupă de teatru şi să iasă ceva bun, trebuie să citeşti mult teatru şi mai ales despre teatru, trebuie să vezi cât mai multe spectacole, trebuie să înveţi şi să aplici exerciţii de respiraţie, dicţie, mimică, gestică, improvizaţie etc. Dacă vrei să creezi o revistă bună îţi trebuie, dincolo de elementele de conţinut, cunoştinţe despre punerea în pagină, care este, aşa cum ne-am convins pe pielea noastră, o treabă deloc simplă. Lucrurile stau la fel când vine vorba despre dans, fotografie etc. De fapt, pariul nostru atunci când am creat Clubul a fost că, dată fiind calitatea copiilor, putem reuşi să facem lucruri comparabile cu cele realizate de profesionişti într-un domeniu sau altul. Ne trebuie doar pasiunea de a descoperi împreună lucruri noi, inteligenţa de a învăţa de la cei mai buni şi multă, multă, multă muncă. Îmi place foarte tare motto-ul pe care un profesor american l-a propus claselor lui: ”Nu există scurtături.” Nu cred c-aş fi putut s-o spun mai bine.

Homeschooling-ul ar putea avea vreun viitor în România în condiţiile actuale?

Am petrecut o bună parte din viaţa mea scriind o carte despre Socrate şi Platon, doi oameni pentru care am o admiraţie uriaşă. Or, una dintre ideile esenţiale ale celor doi este că, în societate, fiecare trebuie să facă treaba la care se pricepe: cizmarul să facă încălţăminte, olarul să facă oale, strategul să conducă armata, omul politic să conducă treburile ţării, profesorul să educe elevii etc. Evident, nu contest ideea că părinţii care asumă o asemenea provocare se pot ”specializa”, dar, după părerea mea, ideea de homeschooling ”în stare pură”, în sensul că părintele decide în întregime paşii de urmat şi instrumentele prin care sunt educaţi proprii copii, este mai degrabă utopică (e cel mai blând cuvânt pe care-l pot folosi). Un homeschooling flexibil, racordat la o reţea internaţională, cu lecţii predate pe Skype şi manuale virtuale bine făcute, poate fi o provocare interesantă în raport cu sistemul de învăţământ public sau privat. Mă tem însă că, în România şi nu numai, vor exista în continuare blocaje legale şi instituţionale serioase (problema controlului asupra competenţelor părinţilor de a asigura o educaţie de calitate copiilor lor etc.). Oricum, dincolo de problemele tehnice, mi se par foarte interesante motivaţiile acestui demers: dorinţa de a asigura copiilor o evoluţie organică, naturală şi, pe de altă parte, neîncrederea în soluţiile educaţionale propuse de societate. Că va câştiga în continuare teren sau nu, homeschooling-ul pune degetul pe nişte răni deschise ale societăţii de azi.

Aveţi vreun copil dintre cei cărora le-aţi predat, care v-a rămas la suflet şi care v-a făcut să fiţi mândru că i-aţi fost profesor? Dacă da, povestiţi-ne despre el.

Mi-e imposibil să răspund la această întrebare în termenii dumneavoastră, sunt mulţi copii care mi-au rămas în suflet şi de care sunt foarte mândru. Sunt copiii cu care am împărţit apartamentul nostru, praful din arhive, truda cot la cot pe texte vechi, nopţile nedormite, călătoriile prin locuri uitate de lume, ultimul biscuit şi disperarea de a nu termina lucrarea, de-a lungul a zece luni de proiect Eustory – au fost patru astfel de aventuri pe care cu greu le-aş putea descrie în cuvinte – sau de-a lungul atâtor alte proiecte şcolare. Sunt copiii cu care am realizat reportajul din Aleea Grădinilor, un loc de coşmar unde 400 de oameni trăiau în condiţii mizerabile pentru că un dictator a vrut să cosmetizeze imaginea României, făcându-i să ”dispară”. Sunt copiii cu care am lucrat pentru olimpiadă. După trei sau patru ani de muncă, ajunseserăm să ne cunoaştem atât de bine, încât de multe ori nu mai era nevoie de cuvinte – minţile noastre erau într-o sincronie perfectă. Sunt copiii alături de care am creat zeci şi zeci de variante de punere în pagină pentru fiecare articol al colegilor lor din revista noastră, în Agora. Sunt copiii care au reuşit să câştige concursul ”Rebel cu cauză”, concurând cu 740 de echipaje de adulţi din toată ţara şi impunând tema noastră: ”Lectura este o formă a fericirii. Ultima la care vom renunţa.” Sunt copiii de la teatru, care învaţă la fiecare repetiţie cât de greu este să fii natural pe ”Sfânta Scândură”. Sunt copii care te fac să te gândeşti la modul cel mai serios că profesia ta este cea mai frumoasă din lume.  

Trebuie că unul dintre profesorii dumneavoastră din şcoală v-a rămas, de asemenea, la suflet. Cine este şi ce a făcut special pentru dumneavoastră?

Da, profesorul de geografie din gimnaziu, domnul Octavian Burlacu. Am scris cu câtăva vreme în urmă un text depre domnia sa; l-am intitulat Grifonul, cu gândul, probabil, la fiinţele acelea prea frumoase ca să existe cu adevărat. Îmi aduc aminte perfect de starea de bine de la orele sale, un bine care nu semăna cu nimic altceva. Ne irita minţile fără efort, reuşea să ne educe, aparent fără intenţie. Făceam geografie serioasă, dar ajungea cumva să ne vorbească despre multe alte lucruri. Un coleg al său de cancelarie a spus odată: „Eii... sigur că îl plac elevii, că le tot spune poveşti...” (aşa dispare la copii încrederea că oamenii mari ar avea, obligatoriu, o judecată teafără). Am aflat mai târziu că „domnul nostru” era profesor emerit, coordonator de atlase, autor de articole.... nu că asta ar fi contat pentru noi. Pentru noi conta starea de apropiere pe care reuşise să o creeze, faptul că aşteptam ora cu zâmbetul pe buze. Am trăit starea asta de bine cam un an, apoi domnul profesor a murit. Am avut mulţi profesori buni, dar nu-mi aduc aminte de un om care să ţină în mână cu atâta pricepere firele acelea invizibile care se ţes într-o sală de clasă. Şi, apropo, nu e neapărat uşor să spui poveşti.

Un poet care îmi place mult, W. H. Auden, a spus cândva: ”Un profesor este o persoană care vorbeşte în somnul altcuiva”. Vocea profesorului meu de geografie se aude încă, foarte distinct, în somnul meu.

Ce muzică ascultaţi?

Am o relaţie veche şi serioasă cu rock-ul, blues-ul, folk-ul, zona psychedelică. E o relaţie fericită, dar construită pe tristeţe şi foame. În liceu, bucuria supremă ar fi fost să am un casetofon sau un magnetofon al meu, dar nu s-a putut, aşa că în facultate mi-am vândut doi ani cartela de cantină (noroc că am avut bursă) şi am putut cumpăra ceea ce-mi doream de atâta vreme. Sunt câştigat pe viaţă pentru Pink Floyd, Led Zeppelin, Rolling Stones, Beatles, Deep Purple, AC/DC, Yes, King Crimson, Jethro Tull, Jimmi Hendrix, Eric Clapton, Bob Dylan, Leonard Cohen, Janis Joplin... în fine, lista e foarte lungă şi creşte mereu, mai ales că vorbesc des cu copiii despre preferinţele lor (prin ei am descoperit, de pildă, Tool sau Sound of Muzak). Apoi, îmi plac foarte tare unii autori clasici şi anumite zone de jazz, dar în domeniile astea am încă destule lucruri de descoperit.

În altă ordine de idei, încerc să folosesc cât mai mult muzica la clasă. De pildă, când vorbim despre anii ’60 şi revolta tinerilor împotriva autorităţii ”bătrânilor”, mă ajută versurile şi muzica de la Satisfaction/ Rolling Stones sau My Generation/ The Who (ţin minte asta de la Florian Pittiş, care ne-a ”predat” cândva la Buzău nişte lecţii de muzică şi de detoxifiere a creierului formidabile). Dacă vreau să explic enormităţile comunismului românesc, îl am la îndemână pe Alexandru Andrieş – umorul e o armă teribilă, copiii ”prind” mult mai uşor grotescul situaţiei. Iar dacă vrei să-i faci pe elevi să înţeleagă impactul teribil al propagandei totalitare, le poţi pune piesa In the Flesh de pe ”The Wall”. Simbolurile, uniformele, salutul militar, discursul Conducătorului, gestul său de a lua în braţe copiii, feţele îndoctrinaţilor, reacţiile lor ”pe dos” (sunt în delir când aud că iubitul lider i-ar împuşca inclusiv pe ei), tricoul pe care scrie HATE (un mic detaliu pentru cine are ochi de văzut) etc. etc. – există acolo, în numai patru minute marca Pink Floyd, materie de analiză pentru o oră de istorie foarte serioasă.

Pe de altă parte, ni se întâmplă destul de des să cântăm la ore (mai precis la opţional, unde am un curs de Istorie şi civilizaţie universală). De pildă, La Marseillaise şi God Save the Queen ne ajută să simţim diferenţa atât de acută dintre spiritul francez şi cel britanic, două lumi învecinate totuşi şi ale căror istorii au curs, o vreme, împreună. Cântăm Zadok the Priest, imnul compus de Haendel pentru încoronarea regilor britanici, adaptat astăzi pentru a deveni imnul UEFA Champions League, în ideea de a înţelege diferenţa dintre vremurile trecute şi cele prezente. Cântăm Le Partisan, regândit atât de frumos de Leonard Cohen, pentru a înţelege spiritul Rezistenţei franceze împotriva ocupanţilor nazişti. Cântăm You’ll never walk alone, pentru a pătrunde în mentalul suporterului unei echipe de fotbal şi în mecanismele unui fenomen social extrem de complex. Şi tot aşa... Ok, nu ne iese neapărat foarte bine, dar nu asta e ideea. :) Ideea este că, aşa cum mulţi specialişti în educaţie o tot spun de o vreme încoace, muzica, dansul, teatrul, pictura ar trebui să fie considerate la fel de importante în formarea unui copil precum matematica, fizica, chimia sau istoria. Cred foarte mult în lucrul ăsta.

viewscnt

Articole recomandate