Interviuri

Iaromira Popovici, mama lui Luca, persoană gay şi student la Harvard: „Dacă ţii la copilul tău şi dacă îl iubeşti, vrei să fie fericit, iar dacă el e fericit aşa, nu te mai interesează alte lucruri”

Share pe Facebook

Luca are puţin peste 20 de ani şi afirmă cu mândrie că face parte din comunitatea LGBT. Nu doar că face parte, dar este şi activist convins, studiază şi luptă pentru drepturile comunităţii.

Este student la Harvard, una dintre cele mai prestigioase universităţi din lume. În plus, încă din liceu, s-a implicat în tot felul de acţiuni civice şi, fiind pasionat de film, a pus pe picioare şi organizează de şase ani festivalul de film Super, un festival în care apar proiecţii cinematografice realizate de adolescenţi.

Despre el aş avea multe de povestit căci este o persoană foarte interesantă, povestea lui fiind una modernă, puţin diferită de a celorlalţi intervievaţi din comunitatea LGBT. El şi-a dat seama că este gay şi şi-a asumat acest lucru după anul 2010, când minţile oamenilor s-au mai luminat, când deja era cunoscut faptul că unele persoane au alte orientări sexuale, după ce am avut acces la filme şi la informaţii. Acesta poate e şi motivul pentru care a fost de acord să ne întâlnim, să facem poze şi să arătăm lumii întregi că lucrurile pot sta şi aşa şi să cerem drepturi egale pentru toată lumea.

Ceea ce am vrut însă să abordez în acest material a fost tocmai situaţia privită din perspectiva părinţilor. Luca face parte dintr-o familie de intelectuali, mama fiind scriitoare la Dilema Veche, tatăl fost jurnalist la Academia Caţavencu şi autor al unor cărţi apreciate. Luca a venit la interviu cu mama lui, Iaromira Popovici, de la care am înţeles poate cel mai important lucru: nu contează ce orientare sexuală are copilul tău, contează ca el să fie fericit. Iar ea şi tatăl lui, se străduiesc să-i acorde lui Luca tot sprijinul şi toată dragostea de care el are nevoie pentru a simţi că este fericit.

Interviul cu Luca Istodor şi cu mama sa încheie campania noastră #LoveHasNOGender, iar la finalul ei avem un sentiment de mulţumire şi mândrie că am avut curajul să ne asumăm un statement şi ne-am dori ca toţi cei care ne-au urmărit să fii înţeles câteva lucruri esenţiale: a fi gay nu este o chestiune de alegere personală, este una legată de genetică, iar acest lucru este demonstrat ştiinţific, şi nu este nici pe departe o boală. Şi noi şi ei avem drepturi egale, fie că vorbim de ele din perspectivă civică, judiciară sau fiscală, iar drepturile omului nu pot fi supuse la vot.

Acest sentiment de mulţumire a fost accentuat şi de decizia Marii Camere a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene privind legitimitatea căsătoriei dintre Adrian Coman şi Clai Hamilton.

#LifeIsTolerance #LifeIsFreedom #LoveHasNoGender #TheRightToLove

Care e cea mai mare pasiune a ta, Luca?

Cea mai mare pasiune a mea, cred că în momentul acesta ar fi, activismul pentru drepturile omului şi pentru comunitatea LGBT.

Ai făcut o pasiune din asta?

Da, aşa zic. Iar acum studiez asta la facultate. Studiul de gen şi sexualitate. Vreau să fac asta şi în continuare, după ce termin facultatea. Nu ştiu dacă în România sau în străinătate, dar sper să lucrez cu organizaţiile LGBT.

Asceat este profilul secţiei facultăţii?

Da, e cumva secţia. Se numeşte Studii de gen şi sexualitate. Practic este o chestie interdisciplinară în care studiezi cam ce te interesează, de la literatură, istoria artei, din perspectiva genului şi sexualităţii.

În ce an eşti?

Am terminat anul 3 acum şi mai am un an.

Dar alte pasiuni? Să citeşti, să pescuieşti?

Mai am o pasiune pentru film, foarte veche. Organizez un festival de film, Super, cu proiecţii ale adolescenţilor.

Ca să ajungi la Harvard trebuie să să fii bun la toate sau tu ai excelat în ceva anume?

Nu cred că trebuie să fii bun la toate. Intuiţia mea, pentru că nu mi-am văzut aplicaţia încă, este că am fost admis şi datorită festivalului de film pe care îl organizez şi pentru că m-am implicat încă din clasa a X-a în lucruri legate de activismul LGBT. Prin astea cred că am ieşit în evidenţă. Cred că majoritatea colegilor români de la Harvard, de obicei se duc la Olimpiade, la concursuri naţionale şi internaţionale. Eu nu am făcut asta.

Foto: Raduly Laszlo

Când ai început să realizezi că e ceva diferit la tine?

Cred că prin clasa a 7-a sau a 8-a am început să realizez că e posibil să-mi placă băieţii. Numai că în clasa a 7-a am avut o iubită şi după ce m-am despărţit de ea, cumva nu acceptasem eu cu mine că sunt gay, dar nu mai voiam să fiu cu fete şi vorbeam cu prietenele mele de atunci şi glumeam pe tema asta cu ele. Eram în clasa a 8-a şi îmi spuneam că e o fază, că o să treacă, că o să-mi placă în continuare fetele, doar că trebuie să mă concentrez eu mai mult să fie aşa. Evident asta nu a funcţionat, iar prin clasa a 9-a am acceptat eu pentru mine că nu e doar o fază, am început să caut informaţii pe internet despre asta şi apoi le-am spus primilor oameni în mod oficial.

Asta voiam să te întreb, cu cine ai vorbit prima dată?

Luca: cu prietenele mele cele mai bune din liceu.

Iaromira: nu cu noi, asta e sigur.

Luca: am spus unui număr de 4-5-6 persoane iniţial ca să văd ce reacţie o să aibă. Toate au fost ok cu asta. Prietenul meu cel mai bun de atunci iniţial nu m-a crezut, dar apoi a acceptat şi el. Încet-încet am început să extind grupul şi au aflat majoritatea oamenilor din clasa mea şi tot aşa.

Dar le-ai spus la modul „asta e, ăsta sunt, ăsta e drumul meu” sau la modul „cred că”?

Nu, la modul sigur. Sunt gay. Apoi, cu cât spuneam mai mult cu atât mă simţeam mai confortabil pentru că nu am primit reacţii negative. Apoi am extins cercul atât de mult încât se ajunsese la o perioadă în care nu eram convins că nu vreau să ştie chiar toată lumea, însă deja se aflase peste tot şi ţin minte că mă întrebau pe holuri oameni pe care nu-i cunoşteam sau îi cunoşteam din vedere dacă sunt gay, iniţial nu spuneam nimic, iar apoi mi-am asumat. Nu mai conta aşa că am început să confirm asta tuturor.

Cu părinţii când ai vorbit?

Cu părinţii a fost următorul pas. Mă gândeam că dacă ştie atât de multă lume, nu ar trebui să-mi fie atât de greu să le spun.

Le-am spus în clasa a 10-a în vacanţa de Crăciun. M-am hotărât destul de spontan. Am zis că dacă atât de multă lume ştie şi nu am primit reacţii negative, ce se poate întâmpla? ştiam că mă susţineau în toate lucrurile pe care le făceam şi m-am gândit că nu poate fi atât de rău.

A fost ciudat, a fost foarte greu pentru că spusesem atât de multor oameni, dar lor îmi era greu să le spun. I-am anunţat că trebuie să le spun ceva important, ne-am adunat în sufragerie, era bradul între noi. Mama m-a întrebat dacă am vreo boală.

Iaromira: Era aşa grav cum a prezentat el că m-am gândit că poate are vreo boală incurabilă.

Foto: Raduly Laszlo

Luca: Apoi m-a întrebat dacă sunt îndrăgostit. Iar eu am spus că dacă aş fi îndrăgostit, aş fi îndrăgostit de un băiat.

Iaromira: Ai spus că vrei să ne spui ceva ce mama deja ştie.

Luca: A, da. Pentru că mama mă mai întrebase.

Iaromira: vorbea foarte mult la telefon cu un coleg. Şi tatăl lui întrebase de fapt. De obicei, când vorbeşti aşa mult la telefon, vorbeşti cu o fată. Era şi prieten. Eugen mai asculta pe la uşă şi zicea ”dar ce conversaţie e asta” iar eu spuneam „eee, ţi se pare ţie”. În plus, Luca ieşea cu mai multe fete decât cu băieţi. Avea un grup de prietene şi un singur prieten. Aveam nişte îndoieli, dar mama mea spunea că e bine că iese cu mai multe fete, înseamnă că are succes la fete.

Luca: Şi eu credeam că voi ştiţi deja pentru că mă întrebaserăţi de foarte multe ori. Dar au fost destul de şocaţi.

Cum au fost destul de şocaţi?

Au fost o grămadă de întrebări şi dubii. Iniţial nu voiau să creadă că e adevărat, că poate mi se pare, că poate nu am găsit fata potrivită, că poate e o fază şi că o să treacă...

Iaromira: Acum nouă, după ce am trecut prin asta ni se pare că acesta e discursul standard. După ce am fost la tot felul de întâlniri LGBT, după ce am fost la psihanalist, aceea e reacţia standard, aşa reacţionezi.

Luca: Ştiau şi că am avut acea iubită în clasa a 7-a şi cum se poate dacă am avut o iubită să fiu gay. Şi cum pot să ştiu că aşa e dacă nu am avut nici o relaţie cu un băiat? Eu aveam un iubit atunci, cel cu care vorbeam la telefon, dar nu era public, căci el nu voia să se afle acasă. Am încercat să-i conving, a fost o discuţie foarte intensă de vreo 3 ore.

În timpul acesta mama iubitului meu, crezând că suntem prieteni, mă tot suna, că organizam ziua de naştere surpriză a lui şi stabileam tot felul de detalii.

În fine, erau speriaţi că o să fie periculos pentru mine dacă le spun oamenilor, că o să iau HIV, că o să am repercursiuni la şcoală... Le-am zis că deja ştie tot liceul, că e prea târziu. Apoi, după vreo 2-3 luni, a fost mai ok, s-au împăcat cu gândul.

Iaromira: Nu chiar aşa uşor. Am fost la psihoterapeut, l-am luat şi pe Luca o dată, dar nu i-a plăcut. Plus că eram şi cu biserica, ne-am dus şi la preot, i-am spus şi lui şi de atunci nici eu nu am mai fost, am schimbat preotul.

Luca: Şi preotul a spus că trebuie să încerc să fiu cum trebuie. Practic, că trebuie să mă las de asta.

Bănuiesc că nu eşti credincios?

Ba da. Cred în Dumnezeu sau într-o fiinţă supremă, dar nu practic în mod activ, nu merg la biserică.

Dar dumneavoastră?

Iaromira: Nici eu nu mai sunt destul de practicantă. Am fost. Cândva am avut şi eu nişte diferende. Eu sunt credincioasă şi merg la biserică, dar nu ca pe vremea când era Luca mic. El a fost crescut cumva şi la biserică, îl duceam în fiecare duminică, îl împărtăşeam.

Luca: Apoi ei s-au dus la psiholog sau psihanalist. Ceea ce e bine cumva că au înţeles nişte lucruri. ştiu că la mulţi e invers, că-şi trimit copiii, nu merg ei. Eventual să găsească un psiholog homofob care să-i spună că nu e adevărat.

Iaromira: Doamna aceasta nu era homofobă, dar Luca nu a vrut să mai vină a doua oară pentru că i-a pus cumva la îndoială spusele, că nu e sigur că e gay. El era foarte sigur şi nu a vrut să mai meargă la ea.

Dar ai avut parte de bullying în şcoală?

Nu fizic, dar verbal, câteodată. Dar nu foarte mult. Noi aveam un gang în liceul Sava, unde se fuma. Acolo, când intram în liceu, erau oameni care ori mă strigau, ori făceau glume, ori mă întrebau dacă sunt gay, ei considerând asta o insultă. Sau râdeau când treceam, dar nu ceva foarte agresiv. Am mai avut nişte neplăceri cu câţiva profesori homofobi. Dar primul cel mai homofob profesor din şcoală nu cred că ştia de mine, însă a început să spună în clasă că homosexualitatea i se pare o boală şi că a văzut el un cuplu gay în Amsterdam şi cât de nasol i s-a părut că poate să se afişeze în public. Dar nu a făcut-o special faţă de mine, deoarece nu cred că ştia de mine.

Dar au fost şi profesori supportive care ştiau şi pe care i-am rugat să-mi scrie scrisorile de recomandare pentru Harvard.

Tu acum eşti într-o relaţie?

Acum da.

Acolo, aici?

Acolo. E destul de complicată situaţia... faptul că sunt aici şi acolo. Sunt cu cineva din Boston.

Cum e să fii gay în România?

Cred că depinde foarte mult şi cred că eu am fost destul de privilegiat şi că fac parte din altă generaţie, şi că am fost la un liceu unde am fost acceptat şi că fac parte dintr-o familie ce m-a susţinut, şi că sunt din Bucureşti... Faţă de mine, ştiu foarte mulţi alţi prieteni ai căror părinţi nu au acceptat niciodată, sau părinţi care au fost abuzivi, cazuri de bullying mult mai pronunţate la şcoală...

Spui că, din punctul tău de vedere e ok să fii gay în România acum?

Nu chiar. Pentru mine a fost ok, deşi şi eu am avut unele incidente, dar ştiu atât de mulţi oameni pentru care nu a fost ok, încât nu aş zice că e bine.

Te vezi având o relaţie aici, în România, ieşind cu iubitul tău pe stradă?

Am făcut asta. Am avut o relaţie aici cu cineva şi ieşeam pe stradă, ne ţineam de mână, ne sărutam, pentru că am zis că nu ni se pare normal să ne ascundem.

Şi nu a dat nimeni cu pietre în voi?

Ba da, am avut destule incidente. Cred că cel mai grav a fost un jandarm care ne-a cerut buletinele şi ne-a spus să nu ne sărutăm în parcul lui şi pe banca lui. Am mai avut reacţii, dar am reuşit, fiind în Bucureşti, să ne afişăm. Am făcut chiar un articol cu noi doi sărutându-ne în diverse locuri. A apărut în sub25.ro şi pe Huffington Post.

Dar în SUA? Acolo mai sunt situaţii de respingere, de neacceptare, sau oamenii sunt mai deschişi la minte?

Cred că oamenii sunt mai deschişi la minte, numai că nu e niciunde ideal, în sensul că am avut şi acolo două incidente homofobe. Mă ţineam cu cineva de mână şi cineva s-a luat pe stradă după noi şi striga după noi pe stradă într-o seară. La Harvard, în mod special, e o bulă de liberalism şi acolo nu au fost incidente, dar în Boston mi s-a întâmplat, dar mai puţin decât aici.

La Harvard sunt destul de multe reguli împotriva „hate speech”, împotriva discriminării şi oamenii nu se exprimă, chiar dacă nu le convine. La Harvard există un birou pentru diversitate, un birou LGBT care organizează evenimente, dar pe stradă mi s-a mai întâmplat.

Cum îţi vezi viitorul? Te întorci aici sau rămâi acolo?

Am toate opţiunile deschise în momentul acesta şi nu ştiu cum ar fi mai bine. Cumva mă simt mai apropiat de a face o schimbare aici legat de drepturile LGBT, numai că aş lucra şi pe alte proiecte. Există o bursă la Harvard prin care facultatea te plăteşte să lucrezi un an pentru drepturile LGBT într-un ONG şi mi-ar plăcea să lucrez aici. La un moment dat aş vrea să fac un doctorat şi poate să predau studii de gen şi sexualitate.

Da, dar pare că noi ne ducem în jos, nu către europa, încă nu ne deschidem mintea şi nu realizăm ce înseamnă drepturile omului...

Iaromira: Da, aşa este, dar în chestiunea LGBT, lucrurile s-au schimbat în bine. Ne ducem în jos, dar pe tronsonul acesta s-au schimbat în bine lucrurile. Cel puţin aşa am văzut. Mai avem de-aface cu diverşi copii şi părinţi care ni s-au adresat, oamenii au început să conştientizeze că există şi persoane LGBT şi să ia ca atare acest aspect, că ei sunt printre noi.

Dar s-au strâns 3 milioane de semnături...

Iaromira: E adevărat. Există o parte a populaţiei care e aşa, dar există şi o parte a populaţiei care e foarte deschisă. Sunt şi oameni care semnează şi habar nu au ce semnează, habar nu au ce înseamnă LGBT.

Luca: Aşa e, şi eu cred. Cred că pe de-o parte este Coaliţia pentru familie care instigă la ură şi la manifestări homofobe, dar, pe de altă parte, aceste acţiuni ale lor, dar din cauza asta a venit şi o reacţie mai mare a celor care vorbesc despre asta şi susţin LGBT. Sunt mai multe articole, mai multe evenimente şi organizaţii active, oameni care vin la eveniment.

Iaromira: Începe să se schimbe. În ciuda acestor semnături, merg şi bine lucrurile. E o contradicţie, dar faţă de ce ştiam noi acum câţiva ani când nu ştiam nimic, când ei erau stigmatizaţi, se uitau la ei ca la nişte animale ciudate, acum parcă nu mai e chiar aşa. Sunt nişte generaţii şi o anumită categorie de oameni care privesc lucrurile cu toleranţă. Nu sunt convinsă că cei care au semnat ştiu exact pentru ce au semnat şi ce înseamnă familie tradiţională. Se strâng semnăturile şi la grămadă şi în biserică. Ca şi la chestiuni politice, se semnează uneori....

Cum ţi se pare ţie termenul acesta de familie tradiţională?

Un mit, adică ceva care nu există şi nu a existat niciodată. E o idealizare a trecutului, a ceva ce nu a existat. Se vrea o întoarcere la trecut, însă trecutul nu a existat niciodată la modul ideal.

Ce părere ai despre referendum? Avem nevoie de un referendum să redefinim familia?

Evident că nu. Nu se poate supune la vot aşa ceva. Dar, cum am zis, a stârnit şi o reacţie puternică. Şi una pozitivă, dar şi una negativă, căci le dă şi mai mult oamenilor posibilitatea de a considera un drept desconsiderarea altor oameni pe criteriul acesta şi de a întreprinde acţiuni homohobe.

 Le oferă o platformă de exprimare a sentimentelor homofobe.

Dacă se organizează, te duci la referendum?

Sincer, nu m-am hotărât încă. Există varianta în care nu te duci şi nu se întruneşte numărul de votanţi, dar există şi varianta în care te duci şi arăţi că ai o voce.

Iaromira: E ca la alegerile dintre Iliescu şi Vadim. Îl votai pe Vadim care era naţionalist, fascist sau cum mai era, sau îl votai pe Iliescu care era cum era.

Foto: Raduly Laszlo

Ce aţi simţit prima dată când v-a spus Luca că e gay? Ce se zbătea în interiorul dumneavoastră?

Nu mai ştiu, dar nu am vrut să cred iniţial, speram că nu e aşa, deşi, undeva în sineam mea ştiam că aşa este. Luca a fost întotdeuna copilul perfect cu ghilimele de rigoare sau nu. De asta nu a avut parte nici de bullying în şcoală, era un fel de leader în clasă. Nu avea nici un fel de defect. Trebuia să ne asigure şi moştenirea familiei, trebuia să se căsătorească, să facă copii, cum e familia tradiţională. Trebuia să fim bunici, să facă doi copii...ne-a stricat această schemă. Acum ni se pare hilar, dar undeva în capul oamenilor există schema aceasta şi avem nişte prejudecăţi. M-am speriat, am simţit că-mi scapă pământul de sub picioare, că mă prăbuşesc, că nu ştiu ce mi se întâmplă. Dar a trecut încet încet. Am tot încercat să văd că nu e aşa, că e doar o fază, apoi Luca a început să facă public, şi-a făcut un blog. Am încerca să cred că lumea nu o să ştie, dar ştiau toţi. Credeam că nu o să lupte pentru drepturile LGBT, s-a apucat să lupte. El a devansat toate piedicile, toate fazele pe care noi voiam să nu le facă şi după ce ne-a pus în faţa acestor fapte cât se poate de împlinite, nu am mai avut ce să facem. Dacă ţii la copilul tău şi dacă îl iubeşti, vrei să fie fericit, iar dacă el e fericit aşa, nu te mai interesează alte lucruri. Frica mea cea mai mare atunci era că dacă spun ceva negativ se poate sinucide. Uaisem poveşti. Tot imaginarul nostru legat de LGBT este horor. Am văzut numai filme cu persoane gay care mor de SIDA. Tot ce ştiam pe tema asta era ceva negativ. Că persoanele gay nu au o relaţie stabilă, că au relaţii periculoase, că se înhăitează cu oameni care sunt violenţi (cum fusese cazul Ioan Luchian Mihalea). Era o mitologie cât se poate de negativă şi copilul tău să intre în chestia asta...

Dar, repet, dacă ţii la copilul tău, treci peste toate astea pentru că vrei să-i fie bine. Luca şi-a făcut şi părul albastru, când noi îi spuneam să nu se afişeze. Era avangardist complet.

Apoi, încet, încet, după ce am mai vorbit cu alţi părinţi, am fost în în Malta la un seminar şi am văzut cum tratează alţi oameni situaţia. Deodată totul a început să mi se pară tot mai firesc.

Mi-au trebuit ani să înţeleg, am fost la psiholog şi încă merg. Era în plus şi relaţia mea cu biserica, aveam un duhovnic foarte bun la care am renunţat...

L-am cunoscut şi pe iubitul lui Luca din liceu care era un băiat foarte ok, am ţinut să-i cunoaştem şi pe părinţii lui care nu ştiau nimic, dar noi voiam să ştim că totul e ok. Părinţii erau nişte oameni foarte aşezaţi, mic burghezi. Noi tot voiam să-i găsim un defect, să nu fie ok şi chiar i-am găsit: mânca prea puţin. Ni se părea că e prea slab. Acum râdem de toate astea.

Acum sunt ok. Am cunoscut şi alţi iubiţi de-ai lui Luca care au şi stat la noi, am împărţit cu ei baia, am spălat rufe. L-am văzut pe Luca sărutându-se prima oară în faţa mea cu un băiat. Mi s-a părut foarte nasol prima dată, nu am putut suporta. După care a trecut şi asta.

Am înţeles că o relaţie între doi oameni de acelaşi sex e foarte similară cu relaţia între doi oameni de sexe diferite şi că vor aceleaşi lucruri până la urmă şi că avem foarte multe prejudecăţi.

Cred că o mamă înţelege mai repede decât tatăl. A fost o lovitură pentru tatăl lui Luca?

Da, aşa este. Cu tatăl a fost mai greu. A venit şi el la psihanalist de două ori, apoi nu a mai venit. El avea problema asta: cum duce neamul mai departe? I-am zis că Luca poate să facă copii dacă vrea, poate să şi înfieze...

Noi tot povestim asta că atunci când ne-a spus Luca s-a aşezat pe canapea şi nu s-a mai ridicat câteva ore. Acum cred că e în sfârşit ok, dar cumva mai puţin ok decât mine că nu-i place neapărat să iasă în public, să vorbească. Nu are nici o problemă să recunoască, dar nu-i place să se afişeze. Deşi  a vorbit la TVR, la Pride-ul de anul trecut, dar dacă poate să nu o facă, preferă să nu o facă.

Eu cred că este ok. Mai ales că noi am avut parte de un coming out forţat. Au aflat toţi prietenii de familie de pe Facebook, unde posta Luca şi cumva ne-au obligat ei să ne facem coming out-ul. sunt părinţii colegilor de grădiniţă ai lui Luca şi ne-am adunat într-o zi al o masă şi ne-au tot făcut aluzii că ei sunt de acord cu persoanele gay şi le susţin. Apoi am înţeles că aflaseră de Luca şi era modul lor de a spune că ştiu şi că sunt ok cu asta.

Dar aţi avut prieteni de familie care s-au retras?

Nu, nu am avut. Deşi poate nu toţi au aceleaşi păreri, nu s-a manifestat nimeni niciodată, nimeni nu s-a retras şi aici vorbesc şi de rude. Sunt oameni civizilaţi care chiar dacă au gândit altceva, nu s-au exprimat. Însă cred că majoritatea gândesc pe bune.

Şi bunicii?

Nu mai avem. Adică am avut în momentul în care Luca şi-a făcut coming out-ul. Era mama care nu mai e. A fost şocată pentru că mama a fost genul de femeie care a avut succes la bărbaţi, a avut multe aventuri, arăta foarte bine şi credea că Luca o să facă ravagii între fete. Când a aflat nu i-a picat foarte bine, a fost şocată, dar nu s-a manifestat în nici un fel. Iar tatăl lui Eugen, cred că nu a ştiut niciodată

Luca: Bunica era foarte supportive, singura ei problemă era să nu mă afişez. Nu îi plăceau oamenii care fac activism, spunea că pot să fac orice în privat.

Ce părere aveaţi înainte despre persoanele gay şi ce părere aveţi acum?

În afară de mitologia asta, cunoşteam câteva persoane gay. Aveam nişte prieteni de familie care veneau la noi în casă, prin anii 1970 (prieteni de-ai părinţilor mei). Erau cool. Am aflat că sunt gay pentru că la 14 ani m-am îndrăgostit de cel mai tânăr dintre ei şi i-am povestit mamei. Ea a râs şi atunci am aflat ce înseamnă gay.

Am mai cunoscut vreo două persoane şi toţi erau foarte ok, din mediul nostru, îi înţelegeam, aveau acelaşi background, aceleaşi valori. Am înţeles că sunt asemănători cu noi.  Însă între aceşti oameni din anturajul părinţilor şi ce vedeam în filme, era o discrepanţă mare. Atunci când Luca mi-a spus, mi-am amintit mai curând toate lucrurile rele pentru că erau fricile mele care au ieşit la suprafaţă.

Acum îi susţineţi? Mergeţi la Pride?

I-am suţinut tot timpul. Mie mi se pare ceva firesc, mi se pare că nici nu ar trebui să-i susţinem, ci să luăm lucrurile ca pe ceva dat, ca pe ceva diferit dar care există. Însă, având în vedere că oamenii nu gândesc aşa, trebuie să-i susţinem ca să-i facem şi pe alţii să vadă asta.

Acum mi se pare totul atât de firesc, nu mi se pare o problemă, însă am avut şi eu nevoie de nişte ani ca să gândesc aşa.

La Pride am fost de fiecare dată. Prima dată ne era frică că o să-l omoare, că o să arunce lumea cu pietre, aşteptam să vedem oameni coloraţi. Erau câţiva, dar majoritatea erau oameni normali, ca şi noi.

Sunt tot felul de mituri, iar oamenii care semnează sunt sigură că ştiu miturile şi nu realitatea.

Am cunoscut o mamă la o întâlnire cu părinţi-copii, mama unei fete de 30 de ani care nu ştia ce înseamnă să fii gay. A aflat de la fata ei la 60 de ani că este lesbiană şi a fost şocată. A lucrat toată viaţa ca profesoară şi nu a ştiut că directoarea de la şcoala ei era lesbiană.

Ce părere aveţi despre căsătorie?

În ciuda aparenţelor, că sunt căsătorită de mulţi ani, nu am o părere atât de bună. Consider că e o instituţie burgheză care presupune multă ipocrizie. E greu ca oamenii să fie monogami, să fie într-adevăr tradiţionali, atâţia ani. Cred în idealul creştin de căsătorie în care doi oameni pot fi împreună trup şi suflet, dar mi se pare că este ceva ce poate rezista mai mult la nivel utopic decât real. 

Cred că e foarte bine să fii căsătorit dacă poţi, dar, căsătoria, ca orice instituţie, e şi restrictivă, şi apăsătoare în multe privinţe (deşi, desigur, nu e doar atât...).

Dar despre căsătoria între persoane de acelaşi sex?

Este foarte posibilă, dar cred că sunt acelaşi probleme. Chiar am un prieten gay care trăieşte în străinătate şi care este într-o relaţie de mult timp şi care are aceleaşi probleme pe care le au şi prietenele mele. Nu vorbesc în aceeaşi casă, ba se înţeleg, ba nu vorbesc, sunt aceleaşi probleme pe care le aud de la persoane de sex feminin. Un cuplu gay are aceleaşi probleme ca unul heterosexual.

Vă imaginaţi ziua în care Luca se va căsători?

Da, mie mi-ar plăcea. Îmi imaginez, chiar m-am gândit. Mie îmi plac ceremoniile, chiar râdeam imaginându-mi pompa asta cu care se fac ceremoniile că în loc de mire şi mireasă să fie doi miri. Am văzut în filme. Şi eu, ca şi Luca sunt pasionată de film şi am văzut toate scenariile de căsătorii. Mi-ar plăcea, mi s-ar părea frumos. Nu văd diferenţa.

Eu nu am avut rochia acea albă, ceremoniile au fost toate un dezastru şi sper ca la Luca să fie totul mai organizat, dacă o să fie.

Există toate formulele. Cu ajutorul lui Luca am învăţat că nu există o singură formulă de convieţuire, există mai multe variante, acelea care se potrivesc fiecăruia, ori cu acte, ori fără, ori într-o relaţie stabilă, ori nu, nu există o regulă şi nu trebuie să facem o regulă. Cel mai bine e să fim conformi cu noi însine şi să nu fim ipocriţi.

V-aţi împăcat cu gândul că s-ar putea să nu aveţi moştenitori?

Da, m-am împăcat. Nu trebuie să-ţi faci scenarii şi să-ţi faci planuri pe spezele altora. Le faci privind viaţa ta, nu vieţile altora.

Părinţii de multe ori îşi fac planuri, îşi imaginează nunta, îi pun pe copii să dea la facultăţi cu care nu au nici o legătură, sunt copii care şi-au ratat viaţa din cauza asta. La fel e şi în viaţa sentimentală: copilul nu face ce îţi imaginezi tu.

Ce sfat le-aţi da unor părinţi care află că ai lor copii sunt gay?

Să se ducă al psiholog şi să lase timpul să lucreze. Să nu-şi facă planuri privind viaţa copiilor. Să-i iubească pe copii necondiţionat că asta se poate.

Sunteţi mândră de Luca?

Foarte mândră şi mereu am considerat că am avut de învăţat de la Luca.

viewscnt

Articole recomandate