Interviuri

Ioan T. Morar s-a mutat de 4 ani în sudul Franţei: „Îmi doresc tot ce am. Sunt fericit!”

Share pe Facebook

A jucat în Divertis, a scris cărţi şi, la un moment dat, a dispărut. Ioan T Morar a plecat din România şi trăieşte de 4 ani în sudul Franţei. Este fericit. Adică fericit. Eu mă opresc din drum şi privesc mereu oamenii care îmi spun că sunt fericiţi. Par că sunt alte fiinţe, sunt de pe altă planetă. Pe Ioan T Morar stresul nu-l mai devastează, vechile suferinţe au dispărut. Scrie romane, poezie, participă la viaţa culturală din La Ciotat, unde locuieşte acum, dar şi din România. Priveşte pe fereastră marea şi se bucură de viaţă. Într-un fel, a luat viaţa de la capăt, deşi parcă, într-un alt fel, a continuat  să meargă pe un drum care, zice el, i-a fost predestinat. L-am întâlnit pe… twitter, într-o seară când mă întorceam acasă pe o vreme câinoasă, cu nervi şi trafic şi, fiind cu telefonul alături, am văzut o fotografie pe care a postat-o Ioan de undeva din sudul Franţei. Era atâta lumină în ea, o mare albastră şi o linişte care era atât de diferită faşă de ce vedeam eu pe geam, încât i-am dat un like, el a reacţionat scriindu-mi „Salutări din La Ciotat!”. Aşa s-a întâmplat, cum se întâmplă de obicei… simplu. L-am întrebat ce face, cum se simte, cum trăieşte. Mi-a răspuns onest că e fericit, că s-a vindecat de toate afecţiunile pe care le avea şi că trăieşte alături de soţia sa o viaţă frumoasă şi liniştită.

Fireşte că nu am rezistat să-i pun câteva întrebări. Fotografiile sunt realizate de fiul său, David.

Ioan, când ai plecat din România? Şi de ce?

Am plecat din România, ca tot omul, la muncă. Mă rog, nu chiar ca tot omul, a fost un pic altfel: am fost numit în 2010 Consul General la Marsilia, oraş care urma să fie Capitală Culturală Europeană. Am plecat la post în primăvara lui 2011… Aveam multe proiecte prin care să ne „lipim” de acest eveniment foarte important. Dar am fost schimbat în vara lui 2012, înainte de a începe anul  cultural 2013, pentru care acceptasem numirea. Iar proiectele au rămas în marele sertar al neîmplinirilor personale. Am fost schimbat în prima şedinţă a Guvernului Ponta, fără nici o explicaţie, fără nici o analiză. Dar aşa e viaţa, am fost numit politic, să zic aşa, am fost schimbat politic, e simetric. Decizia schimbării ne-a făcut să părăsim Marsilia. Am mers mai departe, adică am ajuns la Nîmes, într-un oraş unde mi s-a propus o afacere cu o editură. Dar afacerea nu a mers, aşa că ne-am mutat, undeva mai aproape de mare, în La Ciotat.

Unde ai şi rămas… De ce? Cum?

Cum ziceam, am ajuns în Provence, în La Ciotat, reîntorcîndu-mă, de fapt, din departamentul Gard (cu capitala la Nîmes). Cunoşteam bine orăşelu, aşezat între Marsilia şi Toulon (pe autostradă, ieşirea numărul 9!), aproape pe graniţa dintre Provence şi Coasta de Azur. E la mai puţin de jumătate de oră de Aix- en –Provence. Cunoşteam nişte oameni acolo, cât am fost în post la Marsilia am umblat mult prin comunitatea românească. A fost uşor să ne decidem... Am avut un sprijin eficient din partea prietenilor noştri din La Ciotat.

E una dintre cele mai bune alegeri pe care le-am făcut în viaţa asta, alegere în care un rol decisiv l-a  avut soţia mea, Carmen. Care e mai cu capul pe umeri decât mine. Suntem de patru ani aici, ne-am aşezat, ne simţim acasă. Locul este minunat, cu accente de Paradis. Mulţi prieteni şi cunoştinţe care au trecut prin zonă au căzut de acord, de la prima impresie. Prietenul meu cel mai bun, prieten din copilărie,  Mircea Mihăieş, îşi face de patru ani concediul cu familia, în La Ciotat!

Ce ai facut acolo? Cum te-ai adaptat, cât a durat?

Mi-a fost foarte uşor să mă adaptez. Cum am studiat în facultate limba şi literatura franceză, nu a fost nevoie de o „carantină culturală”. Am cunoscut scriitorii din partea locului, am început să merg la cenaclu şi la întâlniri literare... Anul ăsta, în primăvară, am câştigat un concurs la a cinsprezecea ediţie a festivalului de Poezie partajată, ţinut anual în la Ciotat. A fost un concurs de scris pe loc o poezie cu formă fixă şi rime date atunci! Am fost primul ne-francez nativ din istoria concursului. Nu am spus asta neapărat să mă laud, ci ca să vezi că m-am adaptat. Am participat la seri literare, am organizat o seară de poezie românească, activez în Asociaţia Amitié Franco-Roumaine... Vreau să fac cunoscută literatura şi cultura română deşi acţionez „pe persoană fizică”. Am avut chiar conferinţe la Universitatea din Aix en Provence, la secţia de limbă română, în care am vorbit despre literatura română... Mă mişc, nu vreau să ruginesc, deşi până şi rugina e mai plăcută sub soarele Mediteranei. De când locuiesc în La Ciotat, am scris un roman, Sărbătoarea Corturilor, publicat la Polirom şi nominalizat pentru Cartea Anului. Mă pregătesc să scriu alte cărţi, colaborez permanent la revista Orizont din Timişoara...

Aici fac ceea ce am visat de multă vreme să fac: citesc şi scriu. De altfel, sunt stimulat de ceea ce văd pe geam, Mediateca oraşului care este vizavi, pe o stradă îngustă, unde nu circulă maşini. Îmi place să spun, apartamentul în care locuiesc e mic, dar are o bibliotecă foarte mare. Peste drum.

Ce faci acum, cum trăieşti, de fapt?

După ani şi ani în care am muncit foarte mult în România (au fost perioade în care am avut şi cinci servicii), când ajungeam seara târziu acasă şi plecam dimineaţa devreme, non-stop, fără duminici, fără sărbători, acum am tras barca asta la mal şi îmi văd de viaţa care mi-a mai rămas. Trăiesc sănătos, cu pasiune pentru fiecare oră, pentru fiecare briză, pentru fiecare clipocit al mării, alături de cea mai minunată persoană din viaţa mea, soţia. Ne bucurăm de peisajul zilelor însorite, ieşim, călătorim în jur, să cunoaştem mai bine Provenţa, această fascinantă regiune cu un farmec inegalabil, cu sate căţărate pe înălţimi, cu livezi de măslini şi podgorii cât vezi cu ochii. Şi cu plaje aproape sălbatice (da, există, dar dacă mergi doar la Monaco, Nisa şi Saint Tropez, nu ai cum să le vezi!). Din peregrinările acestea prin zonă sper să iasă o carte (e scrisă mai mult de două treimi, publicată, în serial, în revista Orizont). Vreau să întorc zonei în care locuiesc, după măsurile puterii mele, privilegiul acesta, al fiecărei zile pe malul mării, într-un decor de film. Şi am adus vorba de film nu întâmplător, pentru că La Ciotat, mai precis gara feroviară a oraşului, este prima gară din istoria cinematografiei mondiale. Aici, Fraţii Lumière , Auguste şi Louis, au suprins pe celuloid „Intrarea Trenului în Gara La Ciotat”, care a speriat primii spectatori cu locomotiva venind din perete spre ei. Aici s-a filmat şi prima comedie din lume, „stropitorul stropit”, de către aceiaşi fraţi, care, cu familia, îşi petreceau vacanţele aici. Tot la noi în oraş se află cel mai vechi cinematograf din lume, Eden Theatre, în stare de funcţionare. În curtea acestui loc mitic s-au ţinut şi două seri de poezie la care am participat. Când se vorbeşte despre La Ciotat se foloseşte expresia: legănul cinematografiei mondiale. Locul din care a pornit uriaşa iluzie care e cinematograful.

Ce simţi acum faţă de Divertis? Cum priveşti ce a fost?

Am lăsat în urmă nişte ani frumoşi. Non, rien de rien, non, je ne regrette rien, cum zice doamna Piaf. Am fost unul dintre oamenii care au avut norocul de a face ceea ce le place. Norocul de a fi părtaş la trei nuclee de umor: Ars Amatoria, Divertis, Academia Caţavencu. Mi-am câştigat viaţa râzând mult. Râzând cu cei mai buni! Nu mai ştiu cine spunea: „Nu te întrista că s-a terminat, bucură-te că s-a întâmplat”. Eu mă bucur pentru ceea ce am trăit. Am avut parte de momente extraordinare, de public spectator şi de cititori pentru care a contat ceea ce am făcut noi. Din păcate, atât publicul de Divertis, cât şi cititorii de Academia Caţavencu au plecat în lume. Într-o vreme, acum câţiva ani, am făcut turnee în Canada şi SUA ca să ne întâlnim spectatorii, ca într-un fel de „reîntregire a familiei”. Iar pentru săptămânalul de moravuri grele am avut majoritatea cititorilor pe internet, din toată lumea... Săptămâna trecută am fost în Spania, la Barcelona şi Madrid, unde am lansat traducerea romanului meu Negru şi Roşu. Am întâlnit mulţi români care mă ştiau din Divertis sau care citeau Academia Caţavencu. Nostalgie cu toptanul!

Ce părere ai despre ce se întâmplă în România?

Nu am nici un canal de televiziune din România. Mă uit doar la televiziunea franceză, care încă mai are emisiuni interesante, reportaje extraordinare, dezbateri inteligente. Nu m-am stabilit în Franţa ca să urmăresc prostiile spuse la televiziunile din România... Asta nu înseamnă că nu ştiu ce se petrece, răsfoiesc publicaţii, site-uri de ştiri, de reportaje... Mda, bătrânul Brucan, cu care am avut o serie de emisiuni la PRO Tv, a fost prea amabil când a spus că ne trebuie douăzeci de ani ca să ne schimbăm. Ne-a spus o jumătate de adevăr. Mai avem de dus situaţia în spate. Şi poate că şi copiii noştri vor mai căra la ea.

Cu cine mai ţii legătura?

Ţin legătura cu o mână de prieteni buni, de foşti colegi cu care ne vedem pe skype, ne vorbim la telefon, ne scriem. Pentru ei nu am plecat la mare distanţă, sunt la celălalt calculator. În fond, când locuiam la Bucureşti, tot departe eram de prietenii din Timişoara, din Iaşi, din Arad... Şi chiar în Bucureşti fiind nu ne vedeam zilnic între noi...

Ai scris mult şi scrii mereu. Ai o viaţă legată de cărţi… Cum ai defini aventura ta în acest domeniu?

Nu am scris atât de mult cât aş fi vrut... am avut ani în care am fost furat de vîârtejul vieţii, am fost implicat în tot felul de proiecte, lupte, slujbe... Îmi tot spuneam, în gând, că mai am timp, mi-am tot împins proiectele literare în debaraua cu eticheta „mai tîrziu”. Dar şi atunci am fost legat de cărţi, am avut o emisiune despre cărţi, „Lumea citeşte”, am fost unul dintre coordonatorii colecţiei de cărţi de la vechiul Cotidianul... Am publicat cinci volume de versuri (cu premii şi cu traduceri în mai multe limbi), un roman şi o carte de călătorie (în Noua Caledonie) până în momentul în care am plecat. De atunci am scris două romane, ambele propuse la „Cartea Anului”. Da, acum am decis să deschid debaraua aia, cu grijă, să nu cadă peste mine toate proiectele deodată. Am ce face, dacă mai am zile.

Contrazic puţin întrebarea, ultima ei parte. Nu mi se pare că a fost o aventură. Cu riscul de a fi acuzat de lipsă de modestie, eu cred că e vorba de destin. Aventură a fost, poate, trecerea mea prin învăţămînt, ca profesor de română, cinci ani de zile. Dar nici chiar asta nu a fost aventură, a ţinut tot de destin, acolo, la Lugoj, la Liceul Textil unde am fost repartizat, am cunoscut-o pe soţia mea... Eu cred că dacă un singur lucru nu e întâmplător, nimic nu e întâmplător.

Eşti un om fericit?

Da. Sunt fericit. Şi am descoperit secretul fericirii, am spus asta şi într-o poezie, din care citez: „Îmi doresc tot ce am. Sînt fericit”. Deşi fericirea şi ratarea sunt vecine, nu-şi vorbesc. Ratarea însemnă să-ţi doreşti tot ce n-ai şi nu vei putea avea. Îmi doresc să am câţiva prieteni foarte buni. Îi am. Îmi doresc să locuiesc în Provence, în micul meu apartament, într-un oraş pe malul mării, să am o fiinţă minunată lângă mine, să am timp şi resurse ca să pot scrie. Le am. Atunci cum să nu fiu fericit?!

Se spune că în cei plecaţi din ţară există un fel de dor care nu iese din sufletul lor… Cum este, de fapt?

Ei, cu asta e mai greu... Nu sunt specialist în nostalgie... În cazul meu, eu am plecat din ţară dar încă mai locuiesc acolo, în cultura română, în viaţa literară, scriu pentru „acolo”. Scriu în limba română. Probabil că dacă aş scrie în limba franceză (e târziu să mă apuc), senzaţia de înstrăinare ar fi mai mare. Dar eu trăiesc în română, visez în română şi scriu în română. Doar locuiesc în Sudul Franţei. În plus, am un antrenament efectuat de-a lungul vieţii: când am plecat la studii în Timişoara aveam un dor după Aradul copilăriei, când am fost profesor la Lugoj, deşi navetist, simţeam că-mi lipseşte Timişoara, în care nu mai locuiesc decât între două trenuri. Apoi, când am ajuns la Bucureşti mi-a fost dor de Timişoara, de Lugoj, de Arad, era ceva din mine ce a rămas, parcă, acolo. Cu antrenamentul ăsta, zic, pot suporta bine distanţa. Oraşul La Ciotat îmi oferă o viaţă nouă, dar nu mă obligă să mă lepăd de cea veche. Nu văd nici un inconvenient. Nu sunt un francez de origine română, sunt un român care locuieşte în Franţa.

viewscnt

Articole recomandate