Interviuri

Radu Vancu, #VăvedemdinSibiu: „De la Revoluţie încoace, nimic nu a făcut o imagine mai pozitivă României decât protestele”

Share pe Facebook

Radu Vancu este poet şi scriitor, este conferenţiar la  Facultatea de Litere a Universităţii „Lucian Blaga“ din Sibiu. În ultima vreme multă lume îl cunoaşte şi prin prisma protestelor tăcute din faţa sediului PSD din Sibiu. Luna trecută, Radu Vancu, alături de alţi membrii ai grupului #VăvedemdinSibiu, a mers la Bruxelles cu ocazia unei expoziţii dedicate protestelor din România. Acolo s-au întâlnit cu europarlamentari străini care cunosc foarte bine situaţia politică de la noi şi care susţin protestele de stradă din România. Am vrut să aflu cum se vede România privită dinspre Parlamentul European şi câtă putere poate avea un protest tăcut, ca cel de la Sibiu. Răspunsurile domnului Vancu sunt pline de speranţă.

Cum a pornit şi ce a ajuns astăzi să însemne (pentru dvs. şi pentru sibieni) mişcarea #VăvedemdinSibiu?

A pornit dintr-o senzaţie comună că protestele de tip marş au obosit – şi că politicienii au învăţat să le ignore, să se prefacă destul de eficient că ele nu contează şi nu au nici o importanţă. Aşa că am încercat să găsim un gen nou de protest, care să atragă mai consistent atenţia asupra revoltei societăţii împotriva masacrării Justiţiei. Azi, mişcarea #VăvedemdinSibiu a ajuns să însemne, pentru noi, chiar mai mult decât o mişcare de protest: e o comunitate în cel mai tare şi mai nobil înţeles al cuvântului, a cărei energie va fi activă în Sibiu multă vreme de acum înainte – şi va cataliza întregul oraş.

Protest tăcut în faţa sediului PSD Sibiu. Foto: #VăvedemdinSibiu

De ce un sit-in în faţa PSD şi nu o altă formă de manifestare?

Fiindcă un protest tăcut e imposibil de manipulat. Au încercat să spună despre noi că suntem agresivi, huligani, că le vârâm scobitori în clanţă (da, au spus şi ceva într-atât de ridicol) sau că privirea noastră tăcută îi traumatizează. Însă toate aceste manipulări au devenit instantaneu absurde şi ridicole, tocmai fiindcă lumea ne văzuse tăcând, ne auzise tăcând – şi înţelesese că arma noastră cea mai asurzitoare e tocmai această tăcere.

Care sunt reacţiile politicienilor din clădirea în faţa căreia vă aşezaţi zi de zi? A venit până acum cineva să discute cu protestatarii?

Nu, nimeni nu a ieşit din sediul PSD, în aceste două luni, să ne întrebe ce vrem. Au preferat să emită câteva comunicate mincinoase, în care ne acuzau că suntem urmaşii vechii Securităţi şi ne informau că Donald Trump e împotriva mişcării #rezist (da, şi chestia asta patafizică au spus-o). Au făcut apoi o conferinţă de presă în care ne-au acuzat că le-am furat un steag din faţa sediului şi că le-am vârât scobitori în clanţă. Au pus presiune pe jandarmi şi pe poliţia locală să ne împrăştie din faţa sediului – însă jandarmii şi poliţiştii au preferat să respecte legea, şi chiar s-au comportat exemplar în aceste luni. Însă de dialog cei de la PSD nu au fost niciodată interesaţi cu adevărat.

Care este contextul în care aţi ajuns la Parlamentul European luna trecută? (Cine a lansat invitaţia? Cine a mai mers la Bruxelles?)

Am fost invitaţi la Bruxelles în contextul unei expoziţii de fotografie despre protestele din România, organizată de grupul verzilor (prin Sven Giegold) şi de cel al conservatorilor şi reformiştilor (prin Monica Macovei). Noi am fost invitaţi să vorbim despre protestele din Sibiu. Au mai fost invitate grupuri de protestatari din Bucureşti (Corupţia ucide, Rezistenţa), din Cluj (Umbrela Anticorupţie Cluj), în fine, sunt sigur că uit un grup sau altul, dar cert e că au fost invitate acele comunităţi care au îndurat frigul şi vremea dură ca să spună, în esenţă, un singur lucru: că ceea ce face PSD cu legile justiţiei este inacceptabil – şi nedemn de o ţară europeană. Asta ne-am dus să spunem la Bruxelles.

Cum se vede democraţia românească privită de la Bruxelles? Dar din faţa sediului PSD din Sibiu?

De la Bruxelles, România se vede foarte bine. Cel puţin România din stradă. Toată lumea cu care ne-am întâlnit vorbea cu admiraţie despre spiritul civic al românilor, despre vocaţia lor europeană, despre voinţa lor de a rămâne europeni. Nu doar că e fals ce spunea doamna Andronescu, anume că protestele strică imaginea României; dar abia contrariul e adevărat: de la Revoluţie încoace, nimic nu a făcut o imagine mai pozitivă României decât protestele. E ceea ce, la Sibiu sau la Bucureşti, PSD refuză să înţeleagă.

Europarlamentarul Ska Keller la „agora” din Bruxelles. Foto: Rareş Helici

Ştiu că v-aţi întâlnit acolo cu europarlamentarii Roberta Metsola şi Ska Keller. Cât de bine cunosc situaţia de la noi, cum privesc ceea ce se întâmplă în România şi care a fost feedback-ul lor?

Am constatat că sunt foarte bine informaţi, nu pot fi minţiţi, PSD e naiv (ca să nu spun de-a dreptul stupid) dacă îşi închipuie că mai poate minţi pe cineva. Iar România e, pentru ei, o ţară europeană care trebuie să rămână europeană. Asta e ne-negociabil. Aşa cum e şi pentru noi. Şi sunt sigur că aşa va rămâne.

Vi s-a spus (aţi simţit) care este atitudinea Bruxelles-ului vis-a-vis de „fierberile” de la noi?

Cum spuneam mai sus, aceste „fierberi” sunt privite cu multă simpatie. Ele sunt, pentru Bruxelles, demonstraţia faptului că România este o ţară europeană, căzută temporar captivă în mâinile unor politicieni non- sau chiar anti-europeni. Captivitatea aceasta trebuie să înceteze cât mai rapid.

Roberta Metsola a avut săptămâna trecută un discurs dur la adresa politicienilor români şi încurajator pentru protestatarii din România. Au puterea aceste discursuri în Parlamentul European să schimbe ceva în plan local?

Sigur că da. Presiunea pe PSD e mare, chiar şi europarlamentari din grupul social-democrat sunt foarte critici la adresa lor, ba chiar Ana Gomes, din acelaşi grup social-democrat, a cerut demisia lui Liviu Dragnea. Poate că pare că instituţiile europene nu au multe pârghii; însă, până la suspendarea dreptului de vot sau cuplarea fondurilor europene de condiţii privind statul de drept, merită să ne amintim că electoratul PSD este totuşi majoritar pro-european, şi nu cred că va accepta uşor ca PSD să îi conducă înspre un conflict făţiş cu Europa.

Cum sunt europarlamentarii lor? Dar ai noştri?

Ai lor sunt dispuşi să stea să vorbească o oră întreagă, într-o ploaie îngheţată, despre starea justiţiei într-o altă ţară europeană. Şi să o facă într-o engleză excelentă. Au, adică, pasiunea adevărului – şi a auto-educării. Ai noştri sunt, de cele mai multe ori, de o indolenţă revoltătoare, imuni la orice pulsiune a adevărului – iar când se exprimă, o fac strictamente într-o limbă română de o calitate execrabilă (doamnele Grapini şi Dăncilă sunt aici etalonul absolut al stricării limbii române). Există, fireşte, şi excepţii: europarlamentari precum Monica Macovei, Siegfrid Mureşan, Cristian Preda au exact acelaşi ADN cu cei europeni; când vom avea maturitatea să trimitem în Parlamentul European cât mai mulţi ca ei, felul în care e privită România se va schimba de la sine.

Cum priviţi, după această experienţă, politica românească? Dar politicile europene?

Le privesc cumva cuplate – nu mai poate exista un mod românesc de a face politică, izolat de cel european. Bruxelles e de fapt acasă, aşa cum şi Bucureştiul e acasă, şi e nevoie de o convergenţă cât mai strânsă a politicilor în cauză. Asta a început deja să se întâmple, şi e una dintre misiunile generaţiei noastre să ne asigurăm că se va petrece tot mai decisiv şi în viitor.

Ce putem noi, oamenii simpli, să facem? Din câte am citit, printre feedback-urile primite de la Bruxelles era şi acela că „există un nivel european căruia ne putem adresa atunci când nu suntem mulţumiţi la nivel naţional”. Ce înseamnă asta mai exact?

Înseamnă, cum spuneam deja, că Bruxelles e tot acasă. E stupid acel reproş după care ne-am dus cu pâra la Înalta Poartă. Nu, dimpotrivă: ne-am dus acasă ca să spunem că ceva din gospodăria noastră comună nu merge. Şi, împreună, reparăm ceea ce e disfuncţional. Sau, cu cuvintele lui Javier Nart, vicepreşedintele ALDE: „Moldova e parte din Spania, iar Andaluzia e parte din România – asta înseamnă Europa”. Suntem acasă în Europa, ar trebui să ne obişnuim tot mai mult cu gândul ăsta.

Europarlamentarul Ska Keller la „agora” din Bruxelles. Foto: Rareş Helici

Credeţi că mai există speranţă? V-aţi întors mai încrezător de la Bruxelles?

Bineînţeles. Sunt sigur că PSD nu va reuşi să treacă legile justiţiei în forma pe care şi-au dorit-o cu atâta disperare. Se şi vede deja asta, încă de la a doua decizie a CCR. Lucrurile pe care şi le doreau (răspunderea materială a magistraţilor, eliminarea preşedintelui din procedura de numire a şefilor DNA şi DIICOT şi altele) au fost deja invalidate de Curtea Constituţională. Adăugaţi la asta presiunea Europei şi a străzii, care se va acutiza din cauza haosului economic produs de PSD – şi veţi avea imaginea dezastrului produs, în doar un an de zile, de acest partid toxic

Ce ar trebui să se schimbe ca să putem spera cu adevărat?

Cred că s-a schimbat deja: e vorba de reactivitatea civică a oamenilor. Asta e schimbarea cea mai importantă din România de la Revoluţie încoace, şi câştigul cel mai mare pe termen mediu şi lung. E exact lucrul de care avea cea mai mare nevoie România, ca să se poată reconstrui într-un sens european. Pe mine, exact această reactivare a civismului mă face atât de optimist. Graţie ei, sunt sigur acum că România chiar are un destin european.

Cât mai putem spune #rezist în contextul (european şi naţional) actual?

Cât va fi nevoie. Până la capăt. :-)

viewscnt

Articole recomandate