Interviuri

Regizorul Alexandru Solomon: „Dacă te confrunţi cu primatele non-umane din faţa ta, nu ai cum să nu te gândeşti de unde vii şi cine eşti”

Share pe Facebook

Ştiaţi că prin anii ’20 un om de ştiinţă şi-a propus să realizeze un hibrid între om şi maimuţă? Ştiaţi că la Suhum, în Abhazia, se află primul institut de primatologie din lume? De fapt, ştiţi unde este Abhazia? Regizorul Alexandru Solomon a realizat documentarul „Ouăle lui Tarzan” în această ţară pe care puţini o recunosc… pe hartă şi în acte. A filmat în institutul de la Suhum timp de câţiva ani şi a surprins în imagini rămăşiţele unei utopii ştiinţifice. Documentarul împleteşte poveştile despre viaţa maimuţelor cu poveştile de viaţă ale oamenilor din Abhazia şi, deşi pare un film doar despre maimuţe, documentarul atinge multe dintre temele foarte actuale azi. „Ouăle lui Tarzan” a intrat în cinematografe pe 6 octombrie. Aflaţi din interviul de mai jos câteva detalii din culise, şi mergeţi să vedeţi filmul la cinema! 

După ce vezi filmul, ai senzaţia că ai păşit pe un tărâm care… „n-are cum să existe!” Cum aţi descoperit Abhazia şi cum o priviţi acum, după încheierea acestui proiect?

Într-adevăr, e o ţară cu un feeling special, am avut senzaţia de irealitate mergând acolo. Administrativ vorbind, ţara nici nu există pe hărţile oficiale, nefiind recunoscută decât de puţine state în afara Rusiei. E un teritoriu foarte izolat, de fapt, care nu poate avea legături normale cu restul lumii. Dar e şi o ţară incredibil de frumoasă, cu o natură fabuloasă, hrănită de un climat subtropical, între munte şi mare. La fel de ireale mi se par însă şi experimentele doctorului Ivanov – care au provocat înfiinţarea Institutului de la Suhum, şi întreaga poveste a acestor cercetători. Deci tărâmul - cum îi spuneţi - e decorul perfect al acestei poveşti.

Ce a fost mai întâi – omul sau maimuţa :)? Ce v-a stârnit mai întâi curiozitatea: personajul, dr. Ivanov, sau starea experimentelor şi a maimuţelor azi?

Iniţial curiozitatea mi-a fost stârnită de experimentele din anii 1920, de proiectul de hibridizare între om şi maimuţă. Dar apoi, vizitând locul şi cunoscând oamenii, m-a fascinat tot mai mult prezentul, încăpăţânarea cercetătorilor de a continua experimentele, motivaţiile lor, situaţia în care trăiesc şi lucrează, relaţiile omului cu maimuţa.

Subiectul filmului, imaginile sunt de multe ori la limita suportabilului. Cum vă raportaţi la situaţia de la Institutul din Suhum? Sunt acele animale chinuite?

Bineînţeles că animalele supuse unor experimente trec prin tot felul de lucruri urâte. În plus sunt maimuţe care n-au cunoscut niciodată libertatea. În restul lumii, practicile de tipul ăsta sunt foarte reglementate şi s-a renunţat la multe dintre ele. Cred însă că trebuie să judecăm situaţia de la Suhum după standardele vieţii oamenilor de acolo, care este şi ea foarte grea. Şi apoi, practica Institutului e rămasă cumva în urmă din cauza izolării; până la urmă, în anii 1950-60 nici în Europa nu se vorbea cum se vorbeşte astăzi despre drepturile animalelor şi despre etica medicală.

Cum au fost întâlnirile cu maimuţele? Cum au reacţionat „la cameră” şi cum s-a simţit echipa în preajma lor? Ce aţi aflat nou despre ele?

Maimuţele au personalitate, de-aia am şi vrut să îi trec pe generic ca personaje cu nume. Afonea, Mitea, Kostea, Ciciko şi alţii. Apoi, animalele de la Institut trăiesc alături de oameni şi au învăţat cum să se poarte cu ei, ca să obţină ce vor. Ştiu cum să îi impresioneze pe turiştii care trec prin partea vizitabilă a Institutului ca să primească de mâncare. Uneori fac circ pentru oameni, alteori îi atacă dintr-un soi de răzbunare sau le fură ochelarii. Cred că uneori ne iau şi peste picior. N-am avut „incidente”, o singură dată un macac ne-a smuls parasolarul de pe obiectiv... În schimb puii sunt foarte ataşanţi, sălbăticia din ei este încă latentă.

Filmului dvs. îi lipseşte vocea din off, este construit doar din imagini şi mărturii ale oamenilor de acolo, fără un script care să ne conducă pe firul epic. De ce aţi vrut să daţi mână liberă privitorului?

Scriptul există, doar că nu este aşa vizibil. N-am vrut să îi conduc de mână pe spectatori, mi s-a părut mai important să îi las liberi să facă legături, să meargă mai departe cu imaginaţia proprie pe firele poveştii. Cred că filmul câştigă aşa: unde sunt ambiguităţi spectatorul poate să brodeze singur. Şi din ce am discutat cu oamenii după cele câteva proiecţii de până acum, mi se pare că se descurcă foarte bine. Spectatorii sunt mai deştepţi decât crede mass-media.

Aţi simţit vreodată că aţi fost subiectiv în alegerea cadrelor, a personajelor?

Am fost totdeauna subiectiv, ca orice om. Am încercat doar să fiu onest cu ce se întâmplă acolo, cu ceea ce arăt, cu ce oameni filmez şi cum, în aşa fel ca întregul să fie echilibrat. Şi să spun ce am de spus.

M-au frapat degajarea şi sinceritatea cu care personajele vorbesc despre condiţiile în care trăiesc acele animale, despre neajunsuri, despre situaţii limită. Cred că dacă aţi fi făcut un astfel de film în România personajele ar fi fost mult mai tentate să ascundă anumite greşeli, să cosmetizeze… Am dreptate? De unde venea această sinceritate a lor?

Asta ţine de meseria documentaristului, de felul în care reuşeşte să creeze o relaţie cu protagoniştii, de încredere. Peste tot oamenii vor să ofere o imagine îmbunătăţită a lor, e natural.

Există această îngrijitoare-mamă pentru puii de maimuţă a cărei viaţă se desfăşoară aproape doar în jurul acestui subiect. Vocea sa este mult mai prezentă în film. De ce i-aţi acordat mai mult spaţiu? Mai erau alte femei asemenea ei?

Mi s-a părut că figura Taniei – îngrijitoarea care creşte pui de maimuţă acasă – este cea mai luminoasă şi dătătoare de speranţă. Ea încarnează maternitatea, un soi de bun-simţ omenesc care e darnic, dă viaţă. Pe de altă parte, are şi mult umor, nu se ia prea mult în serios.

Sunt momente de-a lungul filmului în care te întrebi „de cine mi-e mai tare milă oare, de oameni sau de maimuţe?”. Cum se întrepătrund destinele primatelor şi ale oamenilor? Ce au în comun?

Empatia mea merge în egală măsură spre oameni şi spre maimuţe.

Vi s-a părut vreodată că şi oamenii din Suhum se află, de fapt, „în nişte cuşti”?

N-aş spune asta. Suntem cu toţii, oriunde am trăi, mai mult sau mai puţin condiţionaţi. De politică, de manipulare, de presiunile economice, de prejudecăţile celorlalţi. Cei din Suhum sunt mai puţin liberi decât alţii pentru că trăiesc într-o ţară nerecunoscută, izolată, prinsă într-un conflict geopolitic care acum nu pare să aibă vreo soluţie. Se călătoreşte greu în afară de acolo, există şi în film un pasaj care vorbeşte despre asta.

Mergând pe firul „politic” al filmului, privitorul descoperă o ţară aflată sub influenţa unui naţionalism profund. De ce un film bazat pe povestea primatelor discută o temă atât de actuală?

Pentru că dacă te confrunţi cu primatele non-umane din faţa ta, nu ai cum să nu te gândeşti de unde vii şi cine eşti. Adică îţi pui problema identităţii. În Abhazia, o ţară care îşi construieşte acum o identitate după un război sângeros în urma căruia s-a separat de Georgia, problema e şi mai urgentă. Dar dacă ne uităm nu prea departe, şi în Europa şi în Statele Unite, oamenii sunt tot mai tentaţi să îşi reclame o identitate diferită, mai restrânsă, să se regrupeze între ei în limitele unui clan mai omogen. Spaima de străini, de refugiaţi, de cei diferiţi sexual sau religios e la ordinea zilei. Societatea maimuţelor e şi ea bazată pe clanuri. N-am evoluat chiar aşa de mult.

Cum au reacţionat oamenii din Abhazia la filmul dvs.?

Li s-a părut în general corect, adică s-au recunoscut în el, cu toate că evident că au perceput atmosfera destul de apăsătoare a filmului. Asta i-a întristat, dar nu s-au supărat pe mine. Unii mi-au reproşat că am o perspectivă occidentală, adică am ales mai degrabă aspectele întunecate. Mi s-a părut că e o ironie a sorţii aici: întâi că am devenit occidental (în Europa sunt estic), apoi că am auzit aceleaşi reproşuri ca la filmele româneşti, considerate de unii prea mizerabiliste, prea critice.

Care e feedback-ul din partea publicului până acum? Credeţi că publicul „vestic” îl va privi prin prisma „exotismului” cultural?

Feedback-ul de la public şi de la presă a fost până acum bun şi - cum ziceam mai sus - m-am bucurat să văd că spectatorii interpretează singuri filmul în direcţia în care am vrut, că sunt emoţionaţi şi puşi pe gânduri. Nu văd de ce în „Vest” ar fi diferit, dar o să-mi dau mai bine seama după seria de festivaluri la care participă filmul în toamna şi în iarna asta.

viewscnt

Articole recomandate