Dansul anarhiei și ruptura de convenții: povestea lui Alin Uberti în lumea artistică și arta de a fi un adolescent care deschide ușile creativității - LIFE.ro
Mergi la conținut

Alin Uberti are 26 de ani, este regizor de teatru și film, scriitor și artist și se definește prin pasiunea sa pentru creație. Într-un interviu pe care ni l-a acordat, ne-a oferit o incursiune în propriul univers artistic și în proiectul său, Open Practice Society. Alin Uberti rememorează copilăria în care avea dorința persistentă de a inventa ceva, iar astăzi, ca artist, își exprimă nevoia vitală de a crea. Deschis la explorarea diverselor forme de artă, acesta discută despre blocajele creatoare și importanța de a fi artist într-o lume în care propria identitate se construiește prin actul inventării.

Proiectul Open Practice Society, dezvoltat de Alin Uberti, este caracterizat de flexibilitate și inovație, oferind participanților oportunitatea de a-și crea propriile ateliere într-un mediu de colaborare. În special dedicat adolescenților din București, proiectul promovează explorarea artistică într-un context liber și deschis.

În discuția despre educație, Alin Uberti critică sistemul actual, văzut ca un sistem carceral care impune norme și evaluări. El subliniază necesitatea de a privi educația nu ca pe un substantiv, ci ca pe un verb, un proces continuu care acționează asupra tuturor, în toate aspectele vieții.

Alin Uberti împărtășește și experiențe personale legate de anarhia organizată în cadrul atelierelor artistice și subliniază importanța transformării conceptelor precum responsabilitatea, libertatea și grija în verbe active. Astăzi, Alin Uberti inspiră adolescenții să fie curajoși, să exploreze și să își definească propria identitate, invitând la o privire mai atentă asupra lumii dincolo de convențiile impuse.

Alin Uberti, povestește-ne puțin despre tine… ce te recomandă, cum vrei să te cunoască lumea?

M-am întâlnit de curând cu o persoană cu care nu m-am mai văzut de când eram la liceu și când m-a întrebat cu ce mă ocup mi-am dat seama că nu mai țin minte ce gândeam despre viața mea dinainte să devin artist. Nu pot concepe o lume în care nu creez.

Niciodată nu știu să răspund la întrebările astea. Sunt regizor de teatru și de film. Mai și scriu, dar de cele mai multe ori nu mi se pare că merită publicat undeva ceea ce scriu. Am scris două piese de teatru și obișnuiam să scriu și poezie, dar de trei ani am un blocaj și toate poeziile pe care le scriu mi se par mediocre, răsuflate, false. E foarte important pentru mine să fiu artist. 

Când eram copil îmi doream foarte tare să inventez ceva. Mă obseda. Mama pleca la muncă și când se întorcea acasă începeam să îi prezint invenția la care mă gândisem toată ziua. Și ea îmi spunea că există deja ce inventasem eu. Plângeam ore în șir. 

Ieri am fost la terapie și terapeuta mi-a dat un pachet de cărți de care să mă folosesc ca să îi descriu parcursul unei relații care m-a afectat mai mult decât mi-aș fi dorit. Am văzut o carte pe care am ales-o separat de povestea relației respective, era o carte care mă descria doar pe mine. Pe un fundal verde, verde ca de natură care reînvie, era un urs care vedea un fluture albastru. Și își ținea labele într-un fel foarte protectiv în jurul fluturelui, de parcă urma să-l îmbrățișeze. De parcă îl inventa. Cred că asta e o autodescriere bună și succintă. Un urs care inventează un fluture.

Alin Uberti: „Nu pot concepe o lume în care nu creez”

Povestește-ne puțin despre proiectul Open Practice Society

Open Practice Society n-are o formulă fixă. Se schimbă la fiecare ediție. Ediția asta a coagulat o mână de oameni care au participat în edițiile precedente. Am primit roluri care necesită mai multă responsabilitate. Adică dacă în edițiile precedente ai participat la ateliere, ediția asta ții tu un atelier.

Fiecare persoană a avut libertatea să-și creeze propriul workshop. Atât, asta a fost singura cerință. Să creezi un atelier despre ce vrei tu pe care să-l ții cu persoanele care se înscriu. Și a fost foarte important ca persoanele care se înscriu să fie persoane tinere sau aproape de aceeași vârstă. Media de vârsta a fost între 15 și 24 de ani. 

Nu ne-am dorit un context în care să vină o persoană cu 15-20-30 de ani mai bătrână decât persoanele participante care și-a sedimentat deja părerile despre vocația pe care o practică și care pasează mai departe propriile concluzii. A fost esențial să descoperim împreună ce înseamnă coregrafie, colaj, linogravură, film sau anarhie. A fost esențial să simțim că inventăm noi ceva. Și că inventăm împreună. Nu că primim o invenție de-a gata de la cineva.

Citește și: Model pentru tineri: povestea unei fete care a ajuns să reprezinte România la Uniunea Europeană? Francesca Cristea a dezvoltat proiecte pentru tineret care au schimbat vieți: „cel ce nu a luptat niciodată, nu a trăit niciodată”

Cine au fost mentorii de anul acesta?

Ada Anghel, Tamara Găgeatu, Ioana Pătrașcu, Mara Oglakci, Dennis Mihai, Alex Pașca, Alin Uberti. Ada, Tamara și cu Dennis au ținut atelierele de coregrafie. Ioana a avut un atelier de linogravură. Mara a făcut colaje cu participantele. Alex Pașca și echipa lui au făcut un film experimental. La mine s-a vorbit, s-a mâncat și s-a chiulit.

Alin Uberti: „Open Practice Society n-are o formulă fixă. Se schimbă la fiecare ediție”

Proiectul vostru se adresează tuturor adolescenților pasionați de artă în București. Cum îi vezi? Cum sunt aceștia? 

Cred că în cea mai mare măsură sunt exact cum eram eu când eram la vârsta adolescenței. Persoane foarte ocupate, care trag cât de mult se poate de timpul dintr-o zi. Participă la toate atelierele posibile, merg să vadă filme și spectacole, citesc, dansează, chestionează, descoperă, re-descoperă, negociază, ascultă, afirmă, întreabă, se ceartă cu cadrele didactice, acuză, apără, învață, se despart, se împacă. Sunt persoane care se folosesc de tot ce au în jur ca să-și născocească propria identitate. 

Și e o identitate care își dorește să fie foarte conștientă politic. Mai conștientă poate decât generațiile precedente. Când zic politic, nu zic partide, zic ideologii. Arta și media pe care le consumă persoanele tinere nu se ascund de faptul că sunt ideologizate și că se opun unei ideologii hegemonice. Și asta mi se pare foarte sănătos. Să putem să vedem și ițele. Să ne întrebăm de ce o comedie e așa cum e, de ce râdem la ceea ce râdem și dacă mai vrem să râdem la aceleași lucruri la care râdea lumea acum 30 de ani. 

Sigur, e o identitate care poate beneficia de o capacitate de nuanțare un pic mai dezvoltată, dar asta se dezvoltă în timp. Când ești la vârsta aia vrei să dai foc lumii și când vrei să dai foc lumii nu-ți pasă de nuanțele flăcărilor.

Alin Uberti
Alin Uberti | Foto: Matei Bumbuț

Alin Uberti: „Educația actuală e un sistem carceral care pedepsește tentativele de eliberare”

Ai lucrat în ultimii ani cu mulți adolescenți. Cum vezi tu clivajul dintre generații?

Îmi vine să zic că e același dintotdeauna. Cred că se schimbă doar manifestarea lui. O generație vorbește despre lume printr-un limbaj normativ și o generație nouă vrea să creeze alt limbaj. Încercările de comunicare între generații vor fi mereu pe limbi diferite. Tentativele reușite de a comunica sunt alea în care încercăm să învățăm limbajul celeilalte generații sau măcar un pic din el. Sau măcar motivul pentru care cealaltă generație refuză să învețe limbajul generației din care faci parte. 

E o tensiune firească, de care nu cred că ar trebui să ne ferim, pentru că tensiunea asta produce sensuri noi. Dar trebuie privită cu grijă, ca pe o tensiune, nu ca pe un război, nu ca pe un clivaj.

Cum vezi tu educația din România și cum crezi că ar trebui să o schimbăm pentru a fi mai eficientă?

E un sistem carceral. Și nu doar în România. Nu mă refer doar la instituții. Cred că atunci când ne gândim la educație trebuie să ne gândim la părinți, la media, la arte, la mediul social, la tot. Și nu cred că ar trebui să privim educația ca pe un substantiv, ci ca pe un verb. Trăim cu această falsă impresie că după ce am absolvit ne aflăm în afara acestui proces. Educația e un proces care acționează asupra tuturor, constant. 

Să luăm, în primul rând, suprafața la care ne gândim toate și toți când spunem educație. Școala. Începem școala la o vârsta la care sinele și identitatea și așa mai departe sunt concepte complet noi, complet nedezvoltate. Și ne trezim într-un context în care, de cele mai multe ori împotriva voinței noastre, stăm într-o clădire câteva ore bune, aproape în fiecare zi, în niște bănci identice, lipsite de personalitate. 

Jean Baudrillard scria undeva despre graffitti: că este un mod al oamenilor de a-și recăpăta orașul, desenez pe clădiri lipsite de personalitate și de culoare ca să le revendic. Mă gândesc la băncile școlilor pline de mâzgălituri și cât de urâte suntem învățate și învățați că sunt, când de fapt băncile alea sunt superbe pentru că devin ale noastre, pentru că poartă pe ele nevoia noastră de libertate în fața unui sistem penitenciar. 

O sonerie decide când avem voie și când n-avem voie să ieșim pe hol. Și de cele mai multe ori n-avem voie pe hol, trebuie să stăm într-o încăpere în care o persoană decide când și dacă avem voie să mâncăm, când și dacă avem voie la baie, ne evaluează comportamentul și cunoștințele. Cunoștințe mijlocite în funcție de sistemul politic în care trăim. Și primim note, inclusiv la purtare. Și uneori avem voie în curtea acestei clădiri, doar 10 minute. 

Când eram în clasele primare ceream, ca multe alte persoane, voie la baie doar ca să scap din clasa aia. La primul test pe care l-am dat am luat insuficient pentru că am petrecut toată ora uitându-mă pe geam și n-am scris nimic pe hârtie. Voiam afară.

Și pentru că suntem la vârste așa fragede și vedem că toată lumea din jurul nostru face la fel – că așa le-au zis părinții acasă că trebuie să facă și pentru că ne dorim să aparținem, așa că de frica respingerii facem și noi la fel, deși cred că toate și toți ne gândim că am vrea să nu fim acolo – ajungem să ne dresăm să acceptăm sistemul ăsta, zi de zi, an de an, până când ajunge și nouă să ni se pară abjectă ideea că cineva ar putea crește fără să treacă prin același proces. Sau chiar și dacă nu ni se pare abjectă ideea, suntem probabil în minoritate și știm că ne dorim ca odraslele noastre să nu sufere și să fie acceptate, așa că le impunem același lucru care ne-a fost și nouă impus. Ne găsim scuze: am socializat (de parcă n-ar exista contexte sociale posibile în afara școlii), am învățat (cunoștințe care ori sunt redefinite ulterior, ori pe care nu prea le folosim niciodată, ori de care n-avem nevoie pentru că avem tehnologia cu care o suplinim – să nu aud că vai, matematica, când oameni de orice vârstă calculează pe telefon, mai nou), am avut nevoie de diplomele alea ca să funcționăm în interiorul acestui sistem. Și după ce terminăm școli și licee și facultăți, mergem și ne angajăm unde se întâmplă de obicei același lucru ca la școală. Program fix, pauze decise de altcineva, o persoană care ne supraveghează și evaluează comportamentul. Adică dincolo de cunoașterea (și asta foarte chestionabilă) pe care o dobândim în școli, de fapt ne este modelat comportamentul. Ne obișnuim cu supravegherea, ne obișnuim cu ideea că felul în care ne comportăm în lume trebuie evaluat și pedepsit. Pe plan local, ne obișnuim să păcălim sistemul, să dăm șpagă etc. În fiecare primă zi de școală, de la clasa întâi până la clasa a 12-a, am plâns. La facultate m-am oprit, pentru că măcar studiam ce-mi place.

Open Practice Society
Romeo & Julie – Martin Spleda

Și tot ce am discutat mai sus există doar pentru clasele mijlocii din medii urbane. Sunt contexte în care persoane își doresc educația asta și n-au acces la ea și nici nu se ocupă nimeni s-o ofere. 

Acum să luăm toate celelalte contexte care ne educă: filme, seriale, (mai rar) spectacole, reclame, îmbrăcăminte etc. BISERICA. Majoritatea sunt la fel și sunt făcute ca să se asigure că te vei purta conform unor norme pe care nu le-ai decis tu. Primim de-a gata o moralitate care ni se spune că e absolută. Un instrumentar social care ni se spune că e absolut. O identitate de gen care ni se spune că e absolută. O sexualitate care ni se spune că e absolută. Canoane peste canoane peste canoane. Și persoane care ne educă: părinți, prietene și prieteni, iubite și iubiți, rude. Oameni care trec prin același proces ca noi, care trăiesc în același sistem și pe care de multe ori ajung să-l propage, indiferent dacă din cauze nobile sau ignobile. Dacă aș avea o fiică, cât de greu i-ar fi oare dacă, în pofida faptului că eu i-am spus acasă că e perfect ok să îi placă fetele și nu băieții, ar ajunge la școală unde ar auzi de la zece alte persoane opusul a ce i-am spus eu?

Și ce-am scris eu nu e nici măcar vârful. Educația actuală e un sistem carceral care pedepsește tentativele de eliberare. Nu știu ce e de făcut ca s-o îmbunătățim. Nu știu sigur ce înseamnă să o eficientizăm și mi-e teamă că dacă ne gândim la eficiență înseamnă că scopul ei final rămâne același dar doar se împlinește mai plenar. Nici nu cred că sunt abilitat să mă exprim cu privire la îmbunătățirea educației. Simt, totuși, că am putea s-o transformăm în ceva mai onest, mai intim, mai solidar. Să nu tratăm ceea ce se transmite în tot acest proces educațional ca fiind universal. Să lăsăm oamenii să înțeleagă și să creadă că se poate altfel decât le arătăm noi. Și să încurajăm oamenii să se auto-educe și să caute alte modalități de a educa.

Alin Uberti: „Ca să transformi cuvinte gen responsabilitate, libertate, grijă în verbe. Ca să aparții cu adevărat unui spațiu. Ca să revendici. Ca să inventezi”

De ce crezi că au nevoie cel mai mult adolescenții de astăzi?

Țin minte cât de tare mă dezamăgea zâmbetul ironic și suficient al adulților care știau că ce inventez eu deja există. Și cum ajungeam să simt că toate căutările mele, toate încercările de a inventa sau de a descoperi sau de a mă descoperi sunt inutile. Mă simțeam arogant și blestemat să fiu neînțeles și revoltat. Și fiecare moment din ăsta m-a făcut mai puțin adolescent și am ajuns să mă uit de pe partea cealaltă a baricadei. Cred că persoanele adolescente poate s-ar bucura dacă le-am fi alături cu candoare atunci când realizează că roata există deja de mult timp, că n-au inventat-o.

Despre nevoile lor nu vreau să mă exprim. Cred că au nevoie să fie întrebate și întrebați ce nevoi au și să se discute pornind mai mult de acolo și mai puțin de la ce cred adulții că au nevoie.

Citește și: Fost campion multinațional diagnosticat cu boala Lyme și poliartrită asociată. Claudiu Miu îi învață pe copiii cu dizabilități să doboare recorduri în paraclimbing: „Sunt sigur că aventura lor va arăta tuturor copiilor și tinerilor cu dizabilități că, nu numai că pot avea o viață independentă, dar își pot depăși și limitele, făcând performanță”

Alin, care este vederea pe care nu ai trimis-o niciodată? Și de ce? (apropo de atelierul vostru de colaje „Postcards You’ll Never Send”). 

Mărturisesc că am lăsat întrebarea asta necompletată până n-am terminat de scris restul răspunsurilor. N-am știut și nu știu de unde s-o apuc. Am vrut să scriu ceva unei persoane care mi-a făcut mult rău pe parcursul a doi ani de zile și să-i explic de ce. Mă gândeam că e o descărcare bună. Apoi mi-am dat seama că n-ar avea sens, pentru că nici înainte nu încerca să înțeleagă, deci de ce ar încerca acum? Plus că e puțin cam melodramatic.

Apoi m-am gândit să îi scriu ceva tatălui meu biologic, despre schimbarea numelui meu de familie despre care încă n-am vorbit. Dar cred că vestea în sine ar estompa restul cuvintelor. De fapt de-aia n-am vorbit încă despre asta. 

Deci bănuiesc că nu e așa important faptul că nu trimiți vederea, cât e faptul că oricum n-ar ajunge niciodată la destinație.

Care este muzica pe care dansezi de fiecare dată (apropo de atelierul vostru de muzică și dans „Let’s jam together”)? Și ce piese găsim acum în playlistul tău?

Când dansez, dansez pe orice muzică se-aude. Pop, rap, trap, reggaeton, manele. Mi-e greu cu piesele mai lente, n-am învățat încă să dansez cu altă persoană, mi se pare excesiv de intim.

Și am un playlist destul de variat. Ascult mai degrabă albume decât piese, în ultima vreme. Zilele astea am tot ascultat Brand New, Swans, Inga Copeland, Mojave 3, Low, PJ Harvey, The Cure. Pe chestiile cu adevărat ciudate n-o să le menționez. Ascult și muzică ce începe cu cinci minute de sunet de burghiu. Depinde de zi.

Open Practice Society
câini vs. Uranus – Elena Oltea

Și, îți recunosc că aceasta este întrebarea pe care am așteptat-o de la începutul interviului, Alin, când ai făcut ultima dată o anarhie organizată și de ce (știu că vorbiți despre asta în atelierul de chestionare a relațiilor de putere „Anarhie Organizată”)? 

În Varșovia, la un atelier ținut de un regizor grec. Au fost trei zile în care, după ce am adunat tot ce știam despre convențiile unui atelier, am început să dinamităm tot ce nu ne plăcea la convențiile respective. Am inventat exercițiile noastre și ne planificam pe cont propriu ziua de atelier. Mâncam împreună. Ne-am arătat cicatricile de pe corp. Am învățat cum se pronunță corect numele celorlalte persoane. Am râs de un băiat englez, care nu vorbea altă limbă și care nu reușea să pronunțe numele nimănui. Am făcut un playlist cu muzică trashy dar pe care totuși o ascultăm din fiecare țară (eu le-am pus 5GANG, Puya și, evident, manele).

S-a întâmplat pentru că pe de o parte toți ne săturasem de aceleași experiențe răsuflate pe care le-am trăit la atelierele la care am fost pe parcursul vieții și pentru că era un atelier într-o rezidență artistică care-și propunea să găsească reguli noi de conviețuire. Și pentru că mentorul de la acel atelier, Prodromos, a început atelierul cu rugămintea ca fiecare dintre noi să spună ceva de care îi e rușine. Și când ne-am dat seama că tuturor ne e rușine de aceleași lucruri, n-am mai avut nevoie de vreun lider.

Care sunt scopurile, motivele pentru care ai participa la o anarhie mai mult sau mai puțin organizată? 

Ca să transformi cuvinte gen responsabilitate, libertate, grijă în verbe. Ca să aparții cu adevărat unui spațiu. Ca să revendici. Ca să inventezi. 

Pentru că atunci când descoperi că până și marmura statuilor se poate sfărâma înțelegi că doar un om le-a pus acolo. Pentru că atunci când renunți la ideea că altcineva te poate salva, începi tu s-o faci. Pentru că dacă sapi unde au mai săpat și alții doar creezi o groapă comună.

Sau pentru că e foarte sănătos să decentralizezi puterea. Sau pentru că vrei să-ți îngrozești părinții. Sau pentru că te plictisești. 

Alin Uberti: „E foarte important pentru mine să fiu artist”

Alin Uberti, câți ani ai acum? Și cum te vezi peste 5-10 ani?

Am 26 de ani. 

Nu știu, încerc să nu gândesc atât de departe. Îmi doresc să continui să lucrez. Aș vrea să fac mai mult film. Și să scriu mai mult. Cred că aș vrea să fac mai mult din tot ce fac deja. Poate o să ajung cu aripile topite, acum că am spus asta. 

Alin Uberti
Alin Uberti | Foto: Matei Bumbuț

Ce i-ai spune lui Alin Uberti de la 14-15 ani?

Citește mai mult. Oricum niciodată n-o să ți se pară destul și tocmai asta e ideea. În rest, fă ce vrei tu. Probabil aveai oricum de gând. Să nu te sperii, anumite idei la care îți dai acum ochii peste cap o să aibă mai mult sens mai încolo. Habar n-ai ce urmează.

Dacă ai putea lucra cu orice, pe cine ai alege și de ce?

Alexandru Ivănoiu, Eva Cosac, Maria Moroșan, Diana Török, Vlad Pânzaru, Tiberius Zavelea, Bogdan Iancu, Eduard Olesti, Cosmin Stancu, Victor Moldovan, Norbert Boda, Cristina Simion, Alexandra Oiște, Erik Tar.

Sunt persoanele cu care am mai tot lucrat și cu care sper să lucrez încă cel puțin 10 ani de acum încolo. Sunt printre persoanele mele preferate. 

A, și cu Niko Becker. Cu el n-am lucrat încă. E un actor fenomenal. 

Citește și: „Mutarea la țară trebuie să fie ca o renaștere”. Reconectarea la rădăcini: cum arată povestea unei călătorii către o gospodărie care funcționează în autarhie? Și cum își trăiesc tinerii Sebastian și Bianca Bădicel visul de a fi un adevărat „țăran român”

Care a fost persoana de la care ai învățat cel mai mult?

De la Ivănoiu. Este prietenul meu cel mai bun. Ne știm de 15 ani. E un om de o infinită răbdare, generozitate și capacitate de a construi. A avut și are atât de multă grijă de mine și pur și simplu nu mi-a dat niciodată voie să rămân singur, chiar și când am încercat programatic să-l gonesc, s-a încăpățânat. Îl iubesc de mor.

E foarte abil social, carismatic, ironic și nesăbuit. Îi place să se dea în spectacol. Îi place să ajute oameni. Îi place să danseze. Îi place foarte mult să se prefacă că nu încearcă să salveze lumea. 

Și de la maică-mea. Dar despre mama ar fi nevoie de un interviu separat.

Și, ultima întrebare, care este sfatul tău pentru profesorii sau părinții care simt că nu pot să vorbească, să lucreze, să comunice cu adolescenții de astăzi?

Știu că sunteți în lumea în care există impozite și moarte și înșelăciuni și războaie și boală și birocrație. Știu cât de mult poate să ia dintr-un om lumea asta. Oamenii ăștia un pic mai mici decât noi vor intra în curând în aceeași lume. Pentru scurt timp, totuși, sunt într-o altă lume. E bine să ne amintim că veniți și voi din lumea aia. E aceeași chiar dacă arată sau sună altfel. E tot lumea aia. Și imediat după secundele astea de rememorare mega-personală pe care cuvintele „lumea aia” le naște în fiecare dintre voi, trebuie început dialogul cu persoanele adolescente.

Share this article

Pe aceeași temă

Citește mai multe


Creșterea taxelor | Ce se întâmplă cu banii de pensii ai românilor și cu investițiile la bursă
Cu investiții totale de 23,5 mld. lei pe bursă – adică aproape un sfert din banii de pensii private ai românilor – fo...
Creșterea taxelor | Biriș pune punctul pe ”i”: Pierdem miliarde din PNRR sau supărăm mediul de afaceri?
Pus în fața unui deficit bugetar scăpat de sub control, Guvernul României are în prezent de ales: crește impozitele ș...
Cum se simte oboseala cauzată de cancer. Apare aproape în toate tipurile de neoplasme avansate
Cum se simte oboseala de la cancer? Oboseala este un simptom comun al cancerelor avansate, însă acest tip de oboseală...
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu Sectorul fu...
Animalul de companie are o respirație urât mirositoare? Iată câteva cauze
Nimic nu se compară cu afecțiunea câinelui, cu excepția cazului în care animalul de companie are un caz grav de halit...
Cum dansează pe manele mireasa lui Oțil și nașa Roxana Ionescu. Ramona Olaru și Diana Munteanu, campioane și ele
Dani Oțil și Gabriela Prisăcariu au făcut cununia religioasă duminică, 30 iulie, la 2 ani de când au devenit soț și s...
Spune-le și altora