„Mami, mai luptă ucrainenii?”. Cum trăiesc copiii refugiaților care au ajuns în România? Olga Mititelu, formator Terre des hommes, a ajuns să vorbească zilnic rusa, limba agresorului țării lor, singura formă de a comunica eficient cu cei mici - LIFE.ro
Mergi la conținut

Olga Mititelu are formare în educație, iar, de la invazia Ucrainei, în 24 februarie 2022, a devenit om cheie în relația cu copiii refugiaților care au ajuns în grija Terre des hommes din România. Acum folosește în fiecare zi limba rusă, pe care a învățat-o în Republica Moldova, acolo unde s-a născut, după ce a stabilit împreună cu copiii că este nevoită, tocmai pentru că nu știe limba ucraineană, să folosească limba agresorului țării lor pentru a face comunicarea eficientă.

De ce te-ai alăturat tu fundației?

Olga Mititelu: Pentru că Terre des Hommes a îmbinat foarte bine valorile mele personale. Adică ceea ce urma eu să fac aici se plia extraordinar de bine pe ceea ce îmi doream în general de la viața și de la activitatea mea, ce voiam eu să dau lumii, adică educația și asistența socială. Ajutorul pentru oameni.

Atunci când a început războiul, simțeam nevoia acută – ca foarte mulți oameni, de altfel – să fac ceva și, știind limba rusă, în acel moment am simțit foarte profund că este și binecuvântare, dar și blestem. Binecuvântare pentru că mă bucuram că pot să fac ceva, pot să ajut, pot să mă înțeleg cu oamenii. Și blestem pentru că știam, înțelegeam ce se vorbește în Rusia, unde spuneau ce spun și acum: că fac denazificare, că ucrainenii, că americanii, că NATO sunt agresorii, tot felul de prostii despre rațe zburătoare, modificate genetic, și cum ei duc acolo stindardul păcii. Înțelegeam cât de tare îi bulversează pe oameni.

Cum a fost prima interacțiune cu copiii din Ucraina cu care ai reușit să intri în contact?

Olga Mititelu: S-a întâmplat într-un centru, un loc, precum multe altele, care funcționau la capacitate maximă atunci. Eram chiar în primele zile, când m-am dus cu colegele mele, cu echipa mobilă, să văd ce se întâmplă.

Erau copii de toate vârstele, din toate păturile sociale, dar întâlnirea cu ei mi-a făcut bine. Aceste prime interacțiuni merg destul de bine, de obicei, pentru că eu mă așez jos, lângă ei, îi observ și mă joc și eu cu ei.

Prima dată se uită așa puțin la mine: „Cine e doamna?”. Dar dacă mă fac mai mică, nu mă mai văd ca pe o amenințare. Iar dacă le și zâmbesc și mă joc, deja simt că spun: „ești de-a noastră”.

Aveam un pic emoții despre cum or să fie copiii în această situație, dar de multe ori cei mici au o reziliență mult mai mare ca adulții.  Ei pur și simplu erau copii. Îi vedeam că se joacă, fac activitățile pe care le propuneam, dar pe parcurs – eu am un ochi foarte atent, o strună atentă – am observat ceva mai mult decât primul comportament al copilului, mai mult decât ce arată el.  

Când eram în cursuri la centrul nostru, la TDH, atunci începeam să observ sau să-mi pun întrebări despre un anume comportament sau reacție, care nu era neapărat naturală pentru un copil. Adică era un răspuns la traumele prin care a trecut, prin care trece sau la acest proces de acomodare într-o țară străină. Partea bună a fost că eu le vorbeam limba sau vorbeam limba pe care ei o înțeleg. Asta a fost liantul dintre noi.

Citește și: Povestea singurului român fără o funcţie publică decorat de preşedintele Volodimir Zelenski. Radu Hossu: „Am trăit momente de intensitate maximă, am fost bombardaţi zi și noapte”

Sunt diferențe mari între ucraineană și rusă?

Olga Mititelu: Sunt diferențe destul de mari. Adică eu înțeleg mesajul, pot să înțeleg majoritatea cuvintelor pe care ei le zic, dar sunt multe cuvinte pe care nu le înțeleg. Uneori trebuie să repet în rusă dacă am înțeles corect. Uneori chiar am zis „îmi pare rău, mi-aș dori să vorbesc exact în limba ta, dar nu pot. Uite, asta e limba pe care o știu eu și în care, dacă putem să ne înțelegem, e perfect”.

Engleză vorbesc rar, mai ales cei mai mari, adolescenții. Depinde de familiile din care provin și de valorile pe care le au, că sunt unii copii la care se vede că au lucrat mult, că părinții au investit mult pentru învățarea limbii engleze. Dar altfel, dacă e vorba doar despre ceea ce s-a întâmplat în școală, mai puțin. Și părinții la fel, dacă au avut un job în ceva firmă internațională sau în care engleza le-a fost de ajutor, atunci vorbesc engleza. Dacă nu, nu.

S-au împlinit doi ani de la invazie. Ce zic acum?

Olga Mititelu:  Ei vor acasă, dar mă tem că le-a cam pierit speranța. De fapt, încrederea aceea din prima perioadă. Acum ei se gândesc în alți termeni. „Unde ne oprim? Rămânem aici, ne facem o viață aici?”. Există totuși speranța aceea foarte profundă că la un moment dat or să se întoarcă acasă. Unele familii au plecat mai departe. Era de așteptat. Exact asta îmi spuneau: „noi am tot așteptat aici să fim aproape, să mergem acasă. Însă trebuie să ne gândim, să ne stabilim undeva, pentru că cei mici trebuie să meargă la școală, trebuie să înțeleagă la ce limbă se opresc ca să vorbească, să învețe bine și să vorbească.”

 Trebuie să-și facă planuri de lungă durată. Și cred că asta este unul dintre cele mai dificile lucruri pentru ei: faptul că nu au certitudini, nu-și pot face planuri de lungă durată. Nu știu ce le rezervă ziua de mâine și nu pot să răspundă pentru copiii lor. Nu pot să le răspundă copiilor în primul rând. E ceva ce îți mănâncă foarte mult din suflet faptul că nu le poți răspunde copiilor la întrebarea: „când mergem acasă sau unde e casa noastră?”

Ce face diferența dintre cei pe care-i întâlnești tu și sunt aici și cei care au rămas în Ucraina? Ce i-a făcut să plece?

Olga Mititelu:  Primele povești au fost „s-a întâmplat, ne-am luat ce am găsit sub mână și am plecat. Nu știam unde mergem, unde ajungem, dar am plecat”. Sunt și alte povești, în funcție de zona din care vin oamenii. „Am mai așteptat să vedem, ne-am retras puțin într-o zonă mai sigură”. Sunt poveștile care vin din acele zone mai sigure, nu din prima linie. Ce vine din Herson, Harkov, Nikolaev… Toată lumea a plecat în primele minute.

Am cunoscut, în prima sau în a doua zi de când făceam voluntariat la aeroport, o familie. Mămica avea un copil de 6 ani. Era cu bunicii, cu unchiul nevăzător, cu nepotul ei. Unul din bunici invalid. Ei veneau din Harkov și au zis: „S-a întâmplat și în 12 minute eram în mașină. Și, când urcam în mașină, pe cer se vedea linia care  împărțea cerul în două”. Ei s-au dus în Irlanda. Între timp, noi am devenit prietene bune și îmi zice că România a rămas țara ei de suflet. Își dorește foarte mult să se întoarcă înapoi. Sunt și alte povești care spun „Nu mai așteptați, fraților! Speram că o să fie două trei zile și gata”.

Citește și: Anastasia Konovalova, profesoara ce a bătut la ușa Ministerului Educației până a reușit să-i integreze pe copiii refugiați ucraineni în școlile din România. Șase luni mai târziu de la izbucnirea războiului, coordonează trei hub-uri educaționale

Cum a fost pentru tine ziua atacului?

Olga Mititelu: Am avut un șoc, un atac de panică, am simțit ca și cum sunt oamenii mei acolo.  Ca și cum este bombardată țara mea. Chiar dacă eu eram la sute de kilometri, nu-mi venea să cred. E momentul acela de dinainte și după.

Pentru mine a fost traumatic. În următoarele secunde, a venit frica pentru țara mea, pentru Moldova. Pentru că încercam să urmăresc toate știrile. Când ești în acest șoc și îți vine să asculți muzică, să vezi canalele de știri, orice să vezi ce se întâmplă. Foarte mare era frica și cumva credeam că se poate întâmpla să ajungă până în Moldova. Ăsta și era planul. Toată lumea știa mai bine sau mai târziu. A fost și frica pentru ai mei, pentru țara mea, pentru ce se poate întâmpla mai departe, pentru cum poate escalada asta. Am simțit-o ca pe o amenințare puternică.

Când tu ai ales să fie România, țara sau casa ta, de ce ai făcut această alegere?

Olga Mititelu: Eram foarte tânără. Nu am făcut o alegere să zic: „bine, mai departe unde mă duc? Eu mă duc mai spre est, mai spre vest”. L-am cunoscut pe viitorul meu soț și a fost o poveste de dragoste, de fapt. Așa am aplicat la facultate, mi-am luat o bursă la Psihologie și Științele Educației în Cluj și uite așa am rămas aici.

Putea fi Moscova, de pildă, în loc de Cluj?

Olga Mititelu:  Nu. Pentru că eu am crescut în Moldova cu canalele de televiziune rusești. Părinții mei au fost formați, crescuți, educați în Uniunea Sovietică. Nu erau dintre cei nostalgici, dar au crescut cu o senzație foarte puternică că tot ce se întâmpla era comun, al nostru, viziunea, Uniunea Sovietică, puterea și tot așa.

Între timp li s-a acrit și lor de toate și de tot. Chiar și așa, crescând cu aceste canale de televiziune rusești, toate concertele, toate revelioanele, erau cu concertele lor de Revelion. Adică era cumva starea naturală a lucrurilor.

Apoi la școală, profesorul de istorie – căruia îi mulțumesc foarte mult – avea un dar extraordinar de a povesti. Și a început să-mi deschidă cealaltă perspectivă, să văd exact ce înseamnă „ai noștri”. Apoi am mers la facultate, la Jurnalism și s-au rearanjat lucrurile. Mi-am dat seama ce se întâmplă și mi-am dat seama cu stupoare ce înseamnă televiziune rusească. Eu eram ca un copil care a aflat că Zâna Măseluță sau Moș Crăciun nu există. A fost ceva extraordinar. În timp am început să fac eu conexiunile astea, cum erau învolburate și pătate și mințile noastre și ale oamenilor în general, că au un talent deosebit.

De ce educație?

Olga Mititelu:  Pentru că asta mă chema. Eram cu copiii, cu organizarea diferitor activități pentru ceilalți copii, pentru semenii mei în școală, doamna profesoară de biologie mă ducea, pe mine și pe alți alți colegi din școală, la raion să facem diverse traininguri. Se numea programul „Educație de la egal la egal”. Și noi învățam diferite teme despre participare, sănătate, ecologie, diverse teme importante pentru noi, copiii și adolescenții. Apoi veneam în școală și țineam acolo diverse activități cu colegii noștri. Am făcut și Consiliul și inversam rolurile. Preluam roluri de la profesori, de la director, de la director adjunct. Toată lumea avea liber atunci, iar noi țineam lecțiile. Am făcut cred că vreo trei ani la rând asta. Noi țineam lecțiile toată ziua, noi încercam să rezolvăm problemele administrative și manageriale. A fost ceva foarte, foarte drăguț.

Anii de școală pentru mine personal au fost foarte frumoși. Și nu mi s-au deschis ușor ușile. Dar dacă voiam să se întâmple ceva ce îmi plăcea mie și nu se întâmpla, eu făceam să se întâmple. Am avut și profesori foarte buni și diriginta care mi-a văzut potențialul și care mi-a susținut inițiativele.

Eu am făcut jurnalism în Chișinău, prima facultate. A fost foarte grea alegerea și momentul, dar am zis că mă duc printre oameni. Aveam 17 ani. Eram ultima promoție care putea să termine școala generală –  Școala medie de cultură generală, așa se numea – și apoi să meargă la facultate și să-și ia bacalaureatul în timpul facultății. Deci aveam 17 ani, nu știam nimic, încotro și ce fac mai departe? Trecusem prin câteva rânduri de evenimente mai puțin plăcute și personale și la școală și eram așa, foarte bulversată, foarte confuză, fără direcție. Ai mei sunt genul de părinți care ziceau „orice alegi tu, noi te susținem”.

Făceam jurnalismul când l-am cunoscut pe soțul meu. El este tot din Republica Moldova, dar era la Cluj de mulți ani, lucra deja, era angajat. Noi ne-am cunoscut în Chișinău, la nunta unor prieteni comuni, cunoștințe comune și așa a început povestea noastră. Când venea el la Chișinău, când mergeam eu la Cluj. Ca să mă duc la Cluj, trebuia să-mi fac viza. Așa că m-am gândit că ar fi mai bine să merg și eu acolo la facultate.

Eram anul doi la Jurnalism, mă uitam în listă și am văzut Psihologie și Științele Educației. Mi-am zis că asta e pentru mine. Am intrat cu bursă, pe acele locuri pentru basarabeni. Mare recunoștință pentru aceste șanse acordate oamenilor din Republica Moldova. Acum, deja nu se simte asta, dar mai devreme, acum vreo 20 de ani când a început, era mare lucru. Era o șansă pur și simplu să ieși.

Deci nu a fost despre un plan, să construiesc, să mă duc, să fac tot posibilul. Așa m-a dus viața. Așa încât începusem anul III la Jurnalism la Chișinău și anul întâi la Cluj. Un an de zile le-am dus în paralel. Cei din jur spun că am fost curajoasă. Eu spun altfel: curajul și inconștiența merg mână în mână. (râde)

A fost bine până la urmă, pentru că am încheiat și jurnalismul fără restanțe și anul I la psihologie. Cred că nici acolo n-am avut restanțe.

Era prima perioadă în dragostea noastră, eram cu aripi și de-acolo îmi luam energia. Adevărul este că, după ce am încheiat tot, am terminat la Chișinău, m-am dus la Cluj, am terminat tot, am susținut examenele, licența la Chișinău, m-am dus și două sau trei săptămâni nu țin minte, am fost o legumă.

Citește și: „Un copil fericit este copilul care poate să zâmbească din orice”. Liana Dumitru și Andreea Talmazan, psihoterapeutele care au elaborat cel mai amplu și util ghid de prevenire a traumelor copiilor care au văzut și au trăit pe pielea lor războiul

După facultate ai început să profesezi?

Olga Mititelu:  Primul an am profesat la grădiniță. Fiind harnică, am rămas însărcinată în ultimul an de facultate. Și după ce am ieșit din concediul de maternitate, m-am angajat la o grădiniță în Cluj, unde am primit prima grupă de creșă. Pentru mine nu era grupă de creșă, ci erau copiii mei, făceam activități cu ei, cu părinții, am încercat să formăm așa o mică comunitate acolo.

După primul an de grădiniță, m-am dus la școală pentru că am zis să văd cum e cu copii mai mari, cu alte provocări. Și așa am fost la o școală din Cluj, am luat clasa a doua. Următorul an am avut o clasă de-a patra la Liceul de Coregrafie. După aceea am intrat în concediul de maternitate cu fetița. Când trebuia să ies din maternitate, era deja pandemie, iar la final de pandemie iată-ne aici, în București.

Ce îți aduce ție, cum te hrănește pe tine această interacțiune cu copiii?

Olga Mititelu:  Zâmbetele lor, când vin și mă îmbrățișează, când vin și îmi spun că le-a fost dor că nu m-au văzut o săptămână. Dar e ceva mai mult aici, ceva ce probabil încă nici eu nu am definit. e legătura strânsă și puternică la alt nivel și pe care mi-o doresc cu fiecare copil în parte. Pur și simplu încerc să mă așez și să îi văd, să văd ce au ei de dat mai departe. Pentru că, în copilăria mea nu a fost neapărat totul așa. Dar momentele în care cineva a făcut cu mine în felul acesta au rămas ca niște pietre din temelia mea.

Atunci când eu m-am simțit văzută, auzită… nu știu, aceste lucruri mi-au rămas cu mine până acum și mă întorc la ele și-mi iau de acolo puterea. Poate pe baza asta s-a construit și felul meu de a fi, ca profesoară.

Să încerc să îi văd pe copii și să încerc să nu iau personal atunci când ei nu se poartă chiar așa cum poate ne-ar plăcea nouă, adulților. Să înțeleg de unde vine asta. Pentru că vine din diverse, vine din anumite emoții pe care nu știu să și le exprime. Vine din „m-am certat cu prietena mea cea mai bună”,  vine din „mama nu mi-a dat voie nu știu ce și m-am supărat pe ea, vine din „e război la mine acasă. Eu nu sunt acasă”, vine din ”toate jucăriile mele sunt acolo unde se bombardează”.

Cum se schimbă aceste valori, această nevoie de bază a educației de a pune apă la rădăcină să înflorească frumos în tipul ăsta de interacțiune specifică pe care o ai tu cu copiii din Ucraina, care implică și ceva terapeutic?

Olga Mititelu: Ar trebui să implice, pentru că, din păcate, aud multe povești de la copiii care sunt în sistemul nostru de educație. Chiar îmi spunea un adolescent care a venit și a zis că el la toate are 9 și 10, doar la limba română are 5, că îl întreabă exact așa cum îi întreabă și pe ceilalți, deși el se străduiește.

Mă supără și mă întristează extraordinar de mult aceste istorii. Partea cu „să turnăm apă la rădăcină și să înflorească frumos” rămâne oricum în orice situație. Doar că în primul rând vine partea aceea de „mai întâi măturăm puțin, facem puțin loc ca să vină acel copil aici, să stea aici, să îl vedem și el să vadă că aici, în acest loc pe care l-am făcut noi cald și frumos pentru el, este în siguranță. Și este văzut așa cum este el. Și este ascultat atunci când are nevoie. Și este iubit pentru că noi nu încercăm neapărat să le spunem cât de mult îi iubim, dar ei simt asta.

Copiii au antenuțele foarte racordate la ce simt oamenii în jur, chiar dacă ei nu-și pot explica asta. Și ei simt autenticitatea, simt iubirea, simt respectul. Pentru că pentru mine asta înseamnă educație: respect pentru celălalt din fața mea. Nu contează că el are doi ani, 10 ani, 15 ani, 34, nu contează.

Lucrăm mult cu adolescenții și ei sunt rebeli, sunt așa cum trebuie să fie adolescenții. Și ei rămân rebeli, dar pentru o fracțiune de secundă ni se întâlnesc privirile și eu știu că m-a văzut și că eu l-am văzut pe el. Și asta e fantastic. Asta este ceva de neprețuit și care ne scapă de multe ori.


Ce le spui tu copiilor despre munca ta? Ce le-ai spus despre invazia din Ucraina? Ce le-ai spus despre ce faci tu, dincolo de a fi profesoară unor copii?

Olga Mititelu:  Despre invazie, copilul meu mare a aflat de la școală. Pentru că eu în primele zile, nu puteam să-mi explic ceva. Eu nu sunt pe principiul că n-o să spunem copilului să nu îl traumatizăm, pentru că el știe oricum și află, și înțelege și simte. Doar îmi trebuia acolo puțin timp ca să-mi dau seama eu unde sunt și ce pot să spun mai departe copilului.

Dar eu încerc să fiu deschisă. Și am discutat despre asta, l-am întrebat ce simte în funcție de asta, dacă îi e frică, discutam atunci cât de curajoși sunt ucrainenii care luptă acolo. Și uite cum și mie mi-a fost frică și încă-mi este că da, într-adevăr o să meargă departe, că suntem la hotar și bunicii sunt în pericol, dar uite că ei luptă, uite că ei se străduiesc, noi suntem în siguranță, bunicii sunt foarte aproape.

Dacă este ceva, suntem cu toții atenți și urmărim știrile ca să-i scoatem în siguranță. Și din când în când m-a mai întrebat și el „Mami, mai luptă ucrainenii?”.  Fetița e mai mică și era și mai mică când a început. Ea pe parcurs a aflat. Despre lucrul meu le-am spus exact așa cum este, că fac activități cu copiii, că le vorbesc limba și pentru ei asta este foarte important. Uneori se întâmpla că rămâneam mai mult la job și le spuneam că asta este, era ceea ce trebuie să fac în acel moment. De exemplu, am organizat o seară de colinde cu copiii, cu părinții în comunitatea noastră mică. Și i-am luat pe ei de la școală pe la amiază și au stat cu mine până seara aproape de opt sau nouă. Soțul meu m-a sunat că e târziu deja și copiii mâine merg la școală. După ce am închis am simțit nevoia să le spun că pentru mine a fost important să fac această seară și să fie și ei cu mine acolo, pentru că am cântat toți împreună.

Pe copii i-ai învățat limba rusă?

Olga Mititelu:  Mai încerc să-i mai învăț cuvinte, dar nu prind chiar ușor. Mai merg în Moldova, mai vorbesc, mai ascultă, se mai uită la desene, la filme. Nu, nu cunosc încă limba rusă. Adevărul este că până în 2022, februarie, nici eu n-am vorbit mult timp limba rusă. Timp de 11 ani eu n-am prea vorbit limba rusă, doar când mă mai duceam acasă, în Chișinău. Când a început războiul, mi-era greu să-mi găsesc cuvintele, deși mai ascultam ceva content în limba rusă. Dar dacă n-am vorbit-o mult timp, simțeam că mă cam împiedic, dar cu timpul, mi-am revenit.

Share this article

Citește mai multe


Creșterea taxelor | Ce se întâmplă cu banii de pensii ai românilor și cu investițiile la bursă
Cu investiții totale de 23,5 mld. lei pe bursă – adică aproape un sfert din banii de pensii private ai românilor – fo...
Creșterea taxelor | Biriș pune punctul pe ”i”: Pierdem miliarde din PNRR sau supărăm mediul de afaceri?
Pus în fața unui deficit bugetar scăpat de sub control, Guvernul României are în prezent de ales: crește impozitele ș...
Cum se simte oboseala cauzată de cancer. Apare aproape în toate tipurile de neoplasme avansate
Cum se simte oboseala de la cancer? Oboseala este un simptom comun al cancerelor avansate, însă acest tip de oboseală...
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu Sectorul fu...
Animalul de companie are o respirație urât mirositoare? Iată câteva cauze
Nimic nu se compară cu afecțiunea câinelui, cu excepția cazului în care animalul de companie are un caz grav de halit...
Cum dansează pe manele mireasa lui Oțil și nașa Roxana Ionescu. Ramona Olaru și Diana Munteanu, campioane și ele
Dani Oțil și Gabriela Prisăcariu au făcut cununia religioasă duminică, 30 iulie, la 2 ani de când au devenit soț și s...
Spune-le și altora