SAKURA cu Răzvan Pascu: Ceremonia ceaiului

Denumită de localnici CHADO (Sado), ceremonia ceaiului a fost introdusă în Japonia din China în secolul al XIV-lea. Ceaiul verde a fost adus însă Japonia cu mai bine de 6 secole înainte. Se spune că Împăratul Saga a fost servit în anul 812 cu o cupă de ceai verde „sencha”de către un călugăr budist (Eichu) şi, fiind foarte încântat de gustul băuturii, acesta a ordonat cultivarea plantei pe pământ japonez. Culturile de ceai verde datează aşadar din preajma anului 820, însă a mai durat încă aproape pe atât ca Chado să capete amploare.

Ceremonia Ceaiului (sau Calea Ceaiului) este înainte de toate un ritual estetic al cărui scop este regăsirea de sine dar şi armonizarea cu cei din jur. La începuturi, a fost un ritual la care aveau acces doar persoanele foarte înstărite. Printre oaspeţii acestei ceremonii se numărau samurai si shoguni, iar pentru a se conecta spiritual, erau nevoiţi să îşi lase săbiile înainte de intrarea în Camera Ceaiului, încăpere în care toţi participanţii erau consideraţi egali. Din acelaşi motiv, la începuturi, toţi oaspeţii consumau ceaiul din aceeaşi ceaşcă.

De la poziţionarea musafirilor şi până la curăţarea ustensilelor totul are o semnificaţie. Scopul profund al ceremoniei este aprecierea (a efortului făcut de gazdă, a ceaiului servit, a ceştii în care este oferit şi nu în ultimul rând a sinelui). Aprecierea porneşte în primul rând de la observarea etichetei folosite în cadrul acestei ceremonii, participanţii urmărind cu atenţie şi mulţumire întreg protocolul.

Elemente inedite şi amuzante: în camera de ceremonie, participanţii nu trebuie sa păşească peste locurile in care se intersectează tatami (istoric, exista riscul ca pe acolo să sară ninja ascunşi în beci). În Japonia există o încăpere a ceaiului poleită în întregime în aur. Pe teritoriul nipon există mai multe şcoli pentru această ceremonie, fiecare dintre ele cu propriile reguli, absolvirea poate dura ani de zile. Ca exemplu, există un întreg protocol legat de aşezarea cărbunilor în pregătirea focului la care urmează să se prepare ceaiul. Motivul pentru care oaspeţii nu stau pe scaune ci pe jos (evident, descălţaţi) este că podeaua este acoperită cu tatami, ceea ce aduce un plus de lux. Ceştile utilizate sunt din porţelan şi diferă vara de cele folosite iarna (pe timpul anotimpului cald se utilizează un model care nu este adânc, pentru ca ceaiul să se răcească mai repede, spre deosebire de iarna, când sunt dintr-un porţelan mai gros şi sunt mai adâncite, pentru a menţine temperatura mai mult timp). Ceştile anumitor familii organizatoare ale acestei ceremonii se pot vinde şi cu 500 de euro şi chiar şi aşa există liste lungi de aşteptare.

În casa (veche de mai bine de 100 de ani) în care am participat noi la Ceremonia Ceaiului, existau câteva încăperi de depozitare. Într-una din ele erau păstrate kimonourile, vechi de câteva zeci de ani şi extrem de valoroase, camera având protecţii istorice speciale împotriva inamicului principal din trecut, şobolanii. O altă încăpere era permanent închisă, cheile fiind deţinute de cea mai bătrână persoană din casă, ea fiind şi singura care ştia ce ascunde.

În prezent, China este principalul producător de ceai verde, ultimele date arătând o producţie anuală de 782.000 de tone, din care exporta aproape o treime. Pe locul doi se afla Japonia, cu o producţie anuala de 92.000 de tone, din care exportă doar aproximativ 2.000 de tone.

Rapoartele sugerează că trendul de consum de ceai verde este în creştere în India, dar şi în Europa şi Statele Unite. În cazul SUA, în ultimii zece ani, importul de ceai verde a crescut cu 60%.

România se află pe locurile codaşe in clasamentul consumului de ceai verde (locul 10 din final). Statistic, ceaiul în general în România este încă asociat cu răceala, aşa cum băutura rece este considerată că poate provoca îmbolnăvirea.