Interviuri

Cristina Hurdubaia, organizatorul acţiunii caritabile „Copacul cu Haine”: „Eu cred că bunătatea se înmulţeşte. Deschideţi ochii, uitaţi-vă în jur, ajutaţi când puteţi!”

Share pe Facebook

Probabil o cunoaşteţi pe Cristina Hurdubaia: fost jurnalist de investigaţie, PR pentru evenimente din zona muzicii alternative, face voluntariat… Poate o ştiţi după nume, de pe facebook, căci s-a implicat foarte mult în ajutorarea cazurilor de la Colectiv. De câţiva ani Cristina Hurdubaia este „fata de la Copacul cu Haine”, o acţiune de strângere de haine, rechizite, alimente pentru cei nevoiaşi sau pentru oamenii străzii, care se întâmplă periodic în Cişmigiu, pe bază de voluntariat. Este „fata cu copaci la cap”, aşa cum se semnează uneori în postările sale de pe facebook. Cristina pare că e acolo unde oamenii au nevoie de ea. Are puterea să vadă când cineva are nevoie de ajutor şi face tot posibilul să ajute. Chiar şi la job tot de cazuri sociale se ocupă. Îi puteţi vedea reportajele-semnale de alarmă la rubrica „Ceasul bun”, din emisiunea „Starea Naţiei”, de la TVR.

Mi-am dorit de multă vreme un interviu cu Cristina Hurdubaia. Şi voiam să aflu de unde atâta energie pentru fapte bune? Am aflat că aceste cazuri sociale „vin” cumva singure către ea. Şi că toate astea sunt deja „un stil de viaţă”. M-am întrebat…

Cum a început totul? 

Momentul #Colectiv este cel mai important moment al vieţii mele, în sensul că viaţa mea e împărţită în două: până la Colectiv şi de la Colectiv încoace. Până la Colectiv a mai fost un „moment zero”, acela în care mi-am pierdut casa şi am rămas, aşa, singură pe lume şi nu ştiam încotro să o iau, pentru că mi-am dat demisia din presă, nu mai aveam casă, m-am îmbolnăvit… şi tot aşa. Dar m-a ajutat, în sensul în care, dacă nu-mi pierdeam casa şi nu renunţam la presă, când a venit momentul #Colectiv eu n-aş fi avut timp de Colectiv.

Momentul #Colectiv pentru mine a fost un şoc. Până la Colectiv eu mergeam la concerte, însă de atunci am mai mers de vreo 2 ori, doar când am avut treabă. De principiu fusese vorba să mă duc atunci la concert, dar în perioada aceea făceam Facultatea de Etnologie, eram foarte obosită şi, nu mă întreba de ce, la ora 9 şi un sfert în acea seară dormeam. Şi am dormit până dimineaţa, eu, care în mod normal mă trezesc de multe ori pe timpul nopţii… m-am trezit dimineaţă pe la 7, am deschis facebook-ul şi aveam foarte multe mesaje în privat: „băi, eşti bine? zi ceva, eşti bine?!”. Iar eu nu înţelegeam de ce atâta agitaţie şi de ce mă întreabă oamenii dacă sunt bine.

Apoi am văzut ce s-a întâmplat în Colectiv. Şi am sunat-o pe maică-mea în acel moment (pentru că eu îmi închisesem şi telefonul), a răspuns şi mi-a zis „mi-a fost aşa de frică să te sun gândindu-mă că ai păţit ceva”. Eu fiind PR în zona muzicii alternative, îţi dai seama că eram toată ziua printre trupele acestea. Niciunul din părinţii mei nu şi-a făcut curaj să mă sune în seara aceea, şi a fost mai bine aşa, decât dacă mă sunau şi eu nu răspundeam. În ziua aceea am avut realmente un şoc, am început să plâng, nu am plâns niciodată aşa, tremura carnea pe mine, muriseră oameni pe care îi ştiam… a fost realmente un şoc.

Cristina, la evenimentele comemorative #Colectiv

Şi, uitându-mă pe facebook, i-am văzut pe unii care ziceau că se organizează să facă un concert. Îl cunoşteam pe Cătălin Davidescu şi m-am oferit să îi ajut. Le-am zis „dacă aveţi nevoie de ajutor pe PR, mă bag!”. A doua zi m-am întâlnit cu ei, cumva s-a format ad-hoc un grup (era un psiholog, cineva de la Fundaţia Estuar… toată lumea venise să facă ceva) şi ne-am zis „hai să vedem cum facem, hai să strângem nişte bani!”. Fundaţia Estuar a pus conturile la dispoziţie... Davidescu a zis să facem un grup pe care să îl numim „Împreună rezistăm” (asta vine de la o piesă de-a trupei EMIL)…, dar, la un moment dat, ne-am dat seama cu toţii că noi strângem bani, dar cui îi dăm? Victimele erau în spitale! Circulau nişte conturi pe net, dar nu ştiam nimic sigur… Eram toţi la o masă şi s-au întors către mine: „Hurdubaia, păi nu eşti tu jurnalist de investigaţie? Descurcă-te!”

Acela a fost momentul momentului! Ne-am apucat fiecare să căutăm contacte, detalii, şi, la un moment dat, îmi sună telefonul: „Bună ziua, sunt tatăl băiatului X care a murit în Colectiv… ”. M-am blocat, vă daţi seama că nu mă aşteptam să mă sune nimeni. Nici nu ştiam sigur dacă nu cumva e o glumă… Mi-a zis „Am numărul dumneavoastră de la Maria Coman şi a zis să vă sun că strângeţi dumneavoastră nişte bani şi puteţi să ne ajutaţi cu înmormântarea”. Am rezolvat situaţia, desigur, şi de-atunci telefonul meu a sunat ca la o centrală. Toată lumea suna: „sunt mama nu ştiu cui…”, „avem nevoie de nu ştiu ce” etc. Şi telefonul a continuat să sune. Mi-aduc aminte de perioada aia de până pe 15 noiembrie când a fost concertul, mă şi văd, eram ca un robot: mă trezeam dimineaţa, beam cafeaua, plecam spre sediul unde ne întâlneam, stăteam acolo, butonam, iar seara plecam, mă opream la Universitate, unde toată lumea se revoluţiona, după care mă duceam acasă….

Acesta a fost momentul zero care a dus, cumva, spre Copacul cu Haine. Chiar cred că dacă n-ar fi fost momentul #Colectiv, nu s-ar fi întâmplat. Eu am mai făcut acţiuni caritabile, dar la nivel micro, n-am avut niciodată acţiuni legate una de alta. Am mai strâns bani pentru o jurnalistă care avea cancer, m-am certat cu parlamentarii să scoată nu ştiu ce din Codul Penal… dar toate se întâmplau la nivel micro cumva.

Eu cred că momentul #Colectiv m-a scos din starea aia… să îi spun, cumva, letargie…  Pentru că eu, pierzându-mi casa (nu pot să spun că e o mare dramă - ferească Dumnezeu de alte drame!), dar e complicat… eu mi-am luat casa înainte de criză, am rămas şi cu datorii şi cu casa luată şi cu banii luaţi, e o chestie dintr-asta foarte complicată… dar ce s-a întâmplat la Colectiv m-a făcut să înţeleg că lucrurile în viaţă nu ţin de casă, maşină şi altele. Aşa că eu i-am dat maşina soră-mii şi am luat-o cumva de la zero.

Iar asta cu Copacul cu Haine… nici nu ştiu cum să îţi povestesc, pentru că lucrurile astea „vin” pur şi simplu. Nu e nicio strategie. Să nu crezi că merg pe stradă şi mă gândesc „băi, ia să vedem ce mai fac eu mâine?!”

Da, dar lucrurile astea nu vin la toţi oamenii, vin la tine! Nu-i aşa?

Da, aşa e, vin la mine, dar Copacul cu Haine a început aşa (şi ştiu că poate părea o poveste, dar chiar aşa s-a întâmplat): am intrat în casă – era iarna anului trecut – şi a fost o săptămână dintr-aceea cu ger şi în prima zi, care era luni, am intrat în casă, unde era cald, şi m-am întrebat „dar oamenii ăştia care dorm pe stradă oare ce-or face?”. De-asta spun că lucrurile vin! Nu pot să spun că a fost un şoc care a stârnit lucrurile. Da, poate că s-au legat cumva lucrurile, căci cu câteva zile în urmă văzusem în scara unui bloc o femeie cu un copil şi am chemat ambulanţa să îi ia să îi ducă la un adăpost. Poate că pe undeva rămăsese ideea…

Şi, după ce m-am întrebat ce-or face oamenii străzii, m-am aşezat la laptop, mi-am amintit de Copacul cu Haine care se organizase cu două săptămâni în urmă în Bulgaria, şi mi-am zis „Fac şi eu un copac cu haine! Să vină lumea să pună haine în copaci şi să vină oamenii străzi să-şi ia ce au nevoie!”. Am făcut pagina Copacul cu Haine, am făcut un eveniment pe facebook şi m-am gândit să aleg ca locaţie Cişmigiul, pentru că e în centru, e cunoscut, era aproape de mine… Am programat evenimentul să aibă loc de marţi până duminică. Mi-am zis să începem, pur şi simplu, de a doua zi. Locul de adunare: chioşcul de ziare interbelic de la intrarea în parc. Când am ajuns marţi acolo erau deja haine puse în copaci şi saci lăsaţi acolo, pe alee. Nu era nimeni, nu venise niciun om al străzii, aşa că am sunat la Samusocial să îi întreb dacă le trebuie acele haine şi pot veni să ia din saci. Tipa de la Samusocial mi-a zis că au o maşină care trece în fiecare pe străzi şi are grijă de oameni şi că vor veni să ia sacii. Au venit o zi, două, dar deja erau prea multe haine, nu mai aveau unde să le depoziteze!

Şi toate acestea s-au întâmplat fără să ceri aprobare de la Primărie?

Am sunat şi la Primărie la un moment dat, mi-a picat mie fisa într-un final (râde)… şi am zis „ştiţi, am o acţiune caritabilă… ”. Mi s-a răspuns „ştiu că sunteţi acolo, aveaţi cumva nevoie de autorizaţie”, deşi el de-atunci mi-a sugerat, „n-a mai făcut nimeni ce faceţi dumneavoastră şi nu vă încadraţi în nicio lege”. Dar mi-a dat o hârtie la mână, ca să fie bine.

Cred că era deja joi când am ajuns în Cişmigiu pe la 4 după amiaza (mi-aduc aminte şi-acum aveam pe cap o căciulă rusească cu urechi) şi, lângă hainele şi sacii lăsaţi pe alee, mă aştepta un rând de oameni ai străzii. Erau vreo 11. Stăteau pur şi simplu la rând. Dar nu îşi lua nimeni nimic. Mai încolo un pic erau nişte băgăcioşi care cotrobăiau deja prin sacii cu haine. M-am dus la ei şi i-am izgonit ameninţând cu poliţia, apoi m-am întors la oamenii străzii. Când m-au văzut au început să se prezinte, au scos telefoanele să facă poze cu mine. Le-am zis să-şi aleagă şi să îşi ia ce le trebuie.

În acel moment mi-am zis că trebuie să continui această acţiune: oamenii aceia îşi căutau o haină care să li se potrivească şi luau fix câte una. Doar ce le trebuia!

Păi, ce să facă cu mai multe? Unde să le ducă?

Nici măcar ceva de rezervă!? Mi-au zis „doamnă, ştiţi câţi oameni ai străzii sunt la noi în Bucureşti? Nu ştiţi? Vă spunem noi, cel puţin 5 mii!”. Era între ei o fată, Cristina, pe care n-o s-o uit niciodată (am înţeles că e înlocuitoarea lui Bruce Lee – căci tot grupul acesta erau oamenii străzii de la Gara de Nord), ea mi-a zis toate astea. Şi evident că mi-am zis că trebuie să fac şi un al doilea eveniment!

Alături de oameni ai străzii

Şi cu toate hainele acelea ce ai făcut?

În perioada aceea au venit la Copac oamenii de la CSR Grup şi şi-au oferit să mă ajute cu maşinile lor. De atunci ei mă ajută de fiecare dată. Duminică seara am dus hainele care ne-au rămas la un centru.

Şi pe tot parcursul săptămânii sacii aceia au rămas, aşa, peste noapte în Cişmigiu?

Da, şi şocul a fost mare să găsesc sacii intacţi în fiecare dimineaţă. Eu chiar mă aşteptam să nu îi mai găsesc. Şi mă refer la oamenii străzii. Desigur că veneau ziua şi îşi luau haine. Dar mă aşteptam să răscolească sacii, să mă trezesc cu ei pe-acolo că se ceartă sau mai ştiu eu ce… Nimic din toate astea!

Ca să vedeţi ce înseamnă instinctul de supravieţuire… În plus, eu cred foarte mult în energie. Eu cred că oamenii simt energia oamenilor. Eu deja m-am obişnuit ca oamenii să mi se adreseze pe stradă, să îmi ceară ajutorul, când, de fapt mai erau mulţi oameni în jur la care puteau apela. Mă tot întreb dar de ce vin mereu la mine?! Dar cred că ţine foarte mult de energie.

Care au fost reacţiile oamenilor de pe facebook, ale oamenilor care aduceau haine la Copac? Cum au văzut ei acţiunea asta?

Am avut foarte puţine reacţii în genul „dar ce faceţi voi cu hainele alea?!?”. Mi-a scris o femeie la un moment dat că are o firmă de detectivi particulari şi că o să mă urmărească, pentru că sigur fac eu ceva cu hainele alea! (râde) Dar, crede-mă, că de când face eu acţiunea (şi am trecut de 8 acţiuni!), n-au fost mai mult de 5 reacţii negative cu totul!

Şi oamenii cunosc regulile? Vin cu hainele triate?

Da, deja lumea ştie. M-am prins la un moment dat şi ce trebuie, şi cum să explic. Apropo de prima acţiune, eu nu m-am gândit să cer şi ghete, şi cizme, de exemplu. Că nu m-am gândit! Şi veneau oamenii străzii şi îmi cereau „doamnă, am şi eu nevoie de o pereche de cizme mărimea 38” şi postam la mine pe facebook sau pe eveniment şi în 20 de minute venea cineva cu perechea aia de ghete! E ceva fabulos! Există un potenţial la nivel macro pe care noi, oamenii… nu îl accesăm!

Probabil că ne mai luptăm un pic cu mentalităţile, dar trebuie să recunosc, că de când cu Copacul toată lumea vrea să doneze. Eu mai am puţin şi mă mut în munţi! (râde) Îmi scrie lumea tot timpul că vrea să doneze haine, încălţăminte, mobilă…

Nu te-ai gândit să închiriezi un depozit?

Să îţi dezvălui, în premieră, ce vreau eu să fac?

Te rog!

Trebuie să îmi termin ONG-ul, pentru că trebuie să fac un ONG prin care să mă ocup de toate astea. Da, toată lumea ştie de „nebuna de la Copacul cu Haine”, dar eu şi toţi cei care ne-am angajat la acţiunile astea scoatem bani din buzunar ca ele să se întâmple. Şi ne-am dat seama că ar fi mai uşor cu un ONG. După aproape doi ani de activităţi, am avut două momente – le recunosc: momentul în care am realizat că pot mobiliza oamenii şi momentul în care am realizat că oamenii au încredere în mine. Deci oamenii vin la Copac sau mă opresc pe stradă - jur! (şi spun din când în când asta pentru că ştiu că poate părea incredibil) -, oamenii mă opresc pe stradă şi îmi spun „doamnă, eu vă ştiu!” şi scot 100 de lei din buzunar şi mi-i dau, că vor să doneze. Şi eu încerc să le spun că nu iau banii, că nu se face aşa… şi ei insistă, şi îmi spun că au încredere în mine.

Da, a fost momentul în care mi-am dat seama că oamenii au încredere în mine. Nu ştiu de ce, nu ştiu dacă e un dar, habar n-am! Şi dacă tot am realizat asta, hai să văd ce pot să fac mai departe, pentru că, sigur, fac Copacul cu Haine, dar nu e destul. Şi-atunci mi-am zis că îmi trebuie un ONG ca să pot face cumva... Eu vreau ca la anul pe timpul ăsta, undeva în mijlocul Bucureştiului, să am un magazin social, pentru că oamenii donează încontinuu. Încontinuu! Dacă intri pe pagina mea, e mereu plin de astfel de mesaje. Uneori simt că înnebunesc, pentru că le tot spun „oameni buni, noi nu suntem decât nişte voluntari, nu avem ONG, nu avem depozit, nu facem decât acţiunile anunţate”.

Eu am făcut tot soiul de „teste” până să ajung la nivelul acesta de a gândi şi la ideea de a face un ONG. Am văzut că lumea vine cu haine şi asta e cumva uşor, pentru că multă lume poate aduce haine pe care nu le mai poartă. Şi de pe la a treia ediţie am anunţat oamenii să aducă şi alimente neperisabile. Şi au adus! Se trecuse la alt nivel: nu doar scoteai hainele din dulap, ci scoteai bani din buzunar! Şi s-au strâns alimente, la început mai puţin, dar la ultimul eveniment, în septembrie, am anunţat clar: fără haine, doar rechizite, produse de igienă şi alimente.

Deja mă gândeam că nu o să mai fie nevoie de atâtea maşini. Dar de unde! S-a umplut parcul! Cred că am strâns vreo 6 dube de 3,5 tone. Am dus la Vaslui, la un centru la care mă gândisem iniţial, două dube, şi apoi a trebuit să caut şi alte centre să duc şi restul.

Aşa că, da, e nevoie de un ONG, pentru că e nevoie de nişte oameni pe care să te bazezi mereu, care să se ocupe permanent de asta, căci şi eu am job un job de care trebuie să mă ocup (apropo, jobul meu de la „Starea Naţiei” tot de cazuri sociale se ocupă). Altfel reuşeşti să aduni nişte bani printr-un ONG, şi aşa poţi ajuta cazuri concrete.

De exemplu, eu am primit un mesaj de la cineva, fără legătură cu Copacul sau cu „Ceasul bun” de la „Starea Naţiei”, despre o familie peste care mai că se dărâmă casa. Cu casa aia nu mai ai ce să faci până la iarnă! Le trebuie un container. Cel mai ieftin container costă undeva la 1.300 de euro, ca să aibă tot ce îi trebuie plus încălzire se ajunge la vreo 3 mii.

Aşa aş vrea să fac, să strâng banii în timp, să îi ţin în ONG şi când apare un caz să ai cu ce să ajuţi, să nu le dai banii în mână, ci să îi ajuţi concret cu ceva. Şi eu aş continua să fac acţiunile în fiecare sezon.

Cristina Hurdubaia. Foto: arhiva personală

Cine sunt destinatarii acestor acţiuni?

Multe dintre acţiunile mele sunt îndreptate către copii, dar am zis că întotdeauna, înainte de Crăciun cu o săptămână sau două, voi face o acţiune dedicată oamenilor străzii. Pe 16 decembrie avem următoarea acţiune. Vrem să strângem geci, paltoane, ghete (nu orice, de data asta, pentru că iar se umple parcul!), alimente. Şi, am vorbit cu cineva de la un ONG care în fiecare vineri dimineaţă se duce şi duce de mâncare oamenilor străzii, cu alimentele strânse să facem mâncare, să avem un depozit unde să ducem totul şi, practic, în săptămâna dintre Crăciun şi Revelion să mergem să căutăm oameni pe stradă, să le dăm hrană, alimente neperisabile şi haine groase.

Se adună oamenii lângă ideile tale?

Eu nu fac şedinţe de organizare. Cine vine, vine. Iar cei care vin şi văd câte lucruri şi saci s-au adunat rămân singuri, se simt cumva vinovaţi. Îmi spun mereu „mi-a fost ruşine să plec şi să te las aşa…”.

De ce crezi că noi, oamenii, nu ne mişcăm până nu se mişcă altcineva? Pentru că lucrurile astea se pot face la nivel micro…

Cred că nu avem educaţia necesară. De unde să învăţăm lucrurile astea? Eu cred foarte mult în puterea exemplului. Pe de altă parte, eu postez mereu pe facebook când aud sau văd că e nevoie de ceva. Şi se găseşte măcar unul care vrea să ajute… Cred că oamenii trebuie mobilizaţi şi cred că oamenii au nevoie de exemple. E adevărat, poate că „am gura mare” pe facebook, şi spun lucrurilor pe nume… Dar asta pentru că eu cred că dacă măcar un om aude ce am de spus şi îi intră ideea aia în cap, tot e bine!

Uneori postările tale sunt pline de mâhnire, de cazuri triste. Cum te ridici de jos?

Am avut o perioadă în care mă întrebam de ce fac eu toate astea. Nu fac asta pentru imagine (deşi a început să mă recunoască lumea pe stradă „uite-o pe fata de la Copacul cu Haine!”). Nu-mi trebuie „imagine”. Dar cred în destin. Cred că există un Dumnezeu sau ceva acolo, sus, dar şi mai mult cred în îngeri. Cred în destin. Nu ştiu dacă am eu vreo misiune. Că poate sunt alţii care fac mai mult şi alţii care poate nu fac nimic. Unii fac copii – e şi asta e o chestie. Toată viaţa mi-am dorit copii. Şi n-am niciunul! Şi am fost mâhnită multă vreme, m-am întrebat de ce nu se leagă lucrurile. Şi cineva mi-a zis la un moment dat „păi dacă tu aveai copii, păi n-ai mai fi făcut lucrurile astea!”. M-am mai calmat atunci. Aşa o fi!

Ce mă ridică de jos? Vorbeşte cu Cel de Sus! Cred că te căleşti. Eu nu mai pun întrebări, nu mai vreau răspunsuri. Am trecut de faza în care să zic „gata, nu mai fac!”. Dacă nu se rezolvă înseamnă că nu trebuia să se rezolve. De la povestea cu Colectivul şi de la acţiunile cu Copacul m-am învăţat să nu mai fac planuri. Dacă nu îmi iese nu fac o tragedie din asta!

Mulţi dintre noi ne ferim de durere. Cum faci tu să treci peste durerea pe care o vezi? Uneori mă gândesc şi la tine, şi la ce face Melania Medeleanu la Magicamp…

Acum mulţi ani am primit temă să fac un reportaj la Realitatea despre copiii cu cancer. Am spus că nu pot să fac asta: până la copii şi cancer! Însă m-am dus în spital, am vorbit cu nişte copii şi cu părinţii lor, şi am ieşit de acolo, am plâns şi am zis eu nu mă mai întorc! A fost singurul material din viaţa mea de jurnalist pe care n-am putut să-l fac.

Anul trecut m-a sunat Melania: „Hurdubaia, tu mai faci reportajele alea frumoase?”. I-am spus „sper că nu te-ai gândit să mă chemi în Magicamp!”. „M-am gândit că numai tu ai putea să faci un reportaj frumos. Am avea nevoie. Ne trebuie ceva de suflet, cum faci tu,  o să ne ajute şi pentru sponsori…”. Am încercat să refuz, dar a insistat măcar să mă duc să văd despre ce e vorba… M-am dus acolo pentru o zi şi am stat o săptămână! Şi iar a fost un moment care m-a călit!

O săptămână la Magicamp

Şi cum te căleşti?

Întreabă-l pe Cel de Sus! Bine, trebuie să spun că, după ce vin de la o filmare pentru „Ceasul bun”, mă încui în casă, închid telefoanele, plâng bine, apoi mă uit la un film ceva… nu se poate discuta cu mine în ziua aia… Nu-s din fier, chiar dacă aşa par, sunt tot om şi eu!

Cum alegi cazurile pentru „Ceasul bun” de la Starea Naţiei?

Lucrând în presă pe zona de ONG-uri am rămas în contact cu tot felul de oameni, şi cumva am zis că soluţia cea mai bună pentru toată lumea e să apelez la ONG-uri care au deja o bază de date. Cazurile sunt cumva deja „filtrate”. Eu nu pot să fac o documentare atât de repede ca să nu risc să nu fie ok cazul. Îi dai banii şi… oamenii aceia să facă cine ştie ce altceva cu ei. Mai sunt profesori pe care îi ştiu şi mă anunţă de copii cu cazuri speciale. Mai am prieteni care ştiu cu ce mă ocup şi îmi povestesc anumite cazuri sau mi se întâmplă pur şi simplu să îi cunosc pe unde mă duc.

Alături de copiii pe care vrea să îi ajute

Ce te bucură când te bucură?

Mă bucură când se rezolvă lucrurile. Dar ştii care e partea nasoală? Că nu mai am timp de mine. Fizic nu mai am timp să mă ocup şi de problemele mele. Nu mai am când!

Ia-ţi şi tu un înger!

Eu cred că am mulţi îngeri! Am îngeri care mă ajută…

Ce-am putea noi să facem fără să mai apelăm la tine sau să aşteptăm să ne mobilizeze alţii?

În primul rând când mergem pe stradă să vedem oamenii care au nevoie de noi. Oamenii nu mai au timp, nu mai au timp să vadă! Eu am o vorbă: fiecare om are drama lui mai mică sau mai mare. Eu nu îi condamn pe oameni că nu fac, căci n-are cum să fie toată lumea ca mine. Şi nu spun că oamenii sunt egoişti, dar de-asta suntem oameni, să nu ne gândim doar la noi! Altfel ne năşteam copaci sau mai ştiu eu ce. Băi oameni buni, mergeţi pe stradă şi deschideţi ochii! Pentru un om, leul pe care i-l dai tu şi cu care poate tu nu faci nimic, înseamnă o pâine, e masa lui în acea zi! Eu mă uit foarte mult la oameni. Sunt pasionată de antropologie şi cu asta mă ocup. Mă uit la oameni şi oamenii sunt ca nişte roboţi… Şi ştii ce înseamnă asta? Că oamenii nu se mai bucură ei pentru ei! Noi nu ştim să ne bucurăm. Uităm că azi poţi să fii şi mâine sau în secunda următoare să nu mai fii – tu sau cel drag sau cineva apropiat… Aşa că deschideţi ochii, uitaţi-vă în jur, ajutaţi când puteţi!

Crezi că oamenii se tem de şi de judecăţi de valoare?

Daaaa, la noi e aşa o mare chestie! Eu m-am mai relaxat, mai ales după Colectiv. Sunt fecioară: la mine trebuia să fie totul perfect. Nu mai sunt aşa! Suntem oameni, cu toţii greşim! Noi ca popor nu recunoaştem când greşim. Şi cred că astea sunt sechele comuniste: ne e frică de repercusiuni. Viaţa ar fi mult mai uşoară dacă ne-am recunoaşte greşelile. Dacă ar fi să am o baghetă magică, asta mi-aş dori: să fac oamenii să fie mai relaxaţi.

Ce simţi că ai învăţat de la oamenii străzii?

Eu cred că am fost un om al străzii în altă viaţă. Şi, iarăşi, momentul Colectiv m-a schimbat. Nu cred că altă dată aş fi putut să stau aşa de mult în preajma lor. Şi momentul cu pierderea casei a fost unul de cotitură (deşi nu am rămas pe stradă, slavă Domnului!), dar m-a făcut să realizez că astăzi eşti, mâine nu eşti. Azi aveam job, casă, maşină. Şi n-am mai avut. Şi munceam! N-am stat o zi fără să muncesc! Eu chiar cred că oamenii ăia care sunt pe stradă nu sunt acolo pentru că şi-au dorit ei. Da, poate mai sunt şi cazuri în care şi-au pierdut casa din cauza băuturii, dar totul vine de la o dramă a omului ăluia! Nu stau pe carton pe gerul ăla din plăcere! Am mai avut discuţii la Copac legate de faptul că lăsăm hainele peste noapte şi se duc unii şi le iau ca să le vândă. Şi am zis „lasă, să le ia şi să le vândă! Face asta tot cineva care are nevoie de banii ăia!”

Nu te-ai temut niciodată că n-o să iasă, că vor fi probleme…?

Am pornit totul cu degajare şi, deşi am avut toate motivele uneori să îmi pierd încrederea, în continuare am încredere în oameni. Eu nu cred că există oameni răi! Nu se poate! Nu poţi să te naşti rău! Toţi oamenii sunt buni. Sunt oameni buni şi oameni frustraţi, oameni nefericiţi, oameni cu drame. Unii se pot relaxa, dar sunt şi oameni care au drame şi care nu se pot relaxa. Unii oameni îşi învaţă lecţia, indiferent de dramă, iar alţii rămân încrâncenaţi. Dar ei sunt nefericiţi. Trebuie să învăţăm să trecem peste. Să învăţăm să iertăm, căci şi iertarea e importantă. Şi fiecare avem de învăţat nişte lecţii pe pământul ăsta. Ştiu că poate suna cumva…

Câţi copaci are fata cu copaci la cap?

Hmmm … să ştii că am momente în care chiar mă vizualizez cu copaci la cap. Nu ştiu, nu i-am numărat, dar sunt mulţi! Dar eu cred că bunătatea se înmulţeşte. La un moment dat m-a sunat un prieten şi mi-a spus „Băi, Hurdubaia, mi-am luat un meniu să mănânc şi mi-am adus aminte de tine, cum ai tu grijă de tot felul de oameni, şi felul doi n-am mai putut să-l mănânc! Îl iau la pachet şi îl duc cuiva de pe stradă. Îl dau lui, că n-oi muri! Mi-a fost ruşine de tine când m-am gândit!”. Deci bunătatea se înmulţeşte! Eu nu fac lucruri bune ca să se întoarcă la mine lucrurile bune, dar am senzaţia că lucrurile merg altfel când faci bine. Şi toate se leagă. Nu există „nu se poate”. Există doar „nu se vrea”.

Dar asta uneori sună a teorie…

Eu chiar cred în gândirea pozitivă şi în energia bună. Şi multă lume mă întreabă, „băi dar tu nu te mai opreşti?”. Dar nu pot să mă opresc. La mine e un stil de viaţă! Dacă văd că cineva are nevoie de ajutor mi se pare firesc să încerc să ajut. Mi s-ar părea normal ca aşa să facă toată lumea, dar deja asta e altă discuţie…

Aah! Trebuie să îţi povestesc şi despre copii, căci e foarte important! … cum vin copiii cu părinţii la Copac şi vor să doneze. Îmi aduc aminte de un copil care a venit cu o jucărie mare, uşor încruntat aşa, nu prea voia să o doneze. A venit la mine şi i-am zis „uite, dacă vrei să donezi jucăria, dă-o unui copil care n-a avut niciodată nicio jucărie!”. S-a luminat copilul acela la faţă! Că tot vorbeam că ne lipseşte educaţia pe partea asta... Pe 1 iunie am făcut acţiunea pentru copii. Am mobilizat învăţătoarele şi educatoarele să vină cu copiii să doneze. Au făcut grupuleţe, au adunat ce aveau de donat şi au adus la acţiune, iar eu le-am făcut diplome de participare. Mi se pare foarte important să învăţăm copiii, de mici, spiritul acesta civic. Erau foarte încântaţi, m-au întrebat când mai fac acţiunea, căci vor să mai vină. Şi m-am bucurat. Pentru că trebuie să se adune şi alţi oameni în jurul ideii acesteia. Tinerii, în ei e speranţa! La copii trebuie „lucrat”, căci altfel suntem pierduţi! 

viewscnt

Articole recomandate