Interviuri

Paul Wagner, foto-jurnalist german: ”Eram în luna de miere. Ne căsătorisem imediat după Brexit şi nu ştiam că aveam să petrecem pe străzi, cu frig şi gaze lacrimogene”

Share pe Facebook

Mădălina Roşca şi Paul Arne Wagner sunt realizatori de film documentar, iar evenimentele din Piaţa Victoriei, când Paul a fost reţinut de jandarmi, i-au transformat în subiect de breaking news, atât în ţară, dar şi în presa străină, fie că vorbim despre Euronews, Wahington Post sau Deutsche Welle. 

Aş vrea, fiecare dintre voi, să încercaţi să vă amintiţi cele 10-15 minute relevante înainte de momentul în care Paul a fost luat pe sus de jandarmi. Ce făceaţi fiecare, care era atmosfera în piaţa Victoriei?

Mădălina: Noi ne aflam acolo pentru că ne continuam filmările la un documentar despre protestele politice. Fusesem şi acum două săptămâni acolo, la mitingul organizat de PSD. De fapt, noi am început să documentăm protestele chiar din 18 ianuarie 2017, la Universitate, când Piaţa cerea intervenţia lui Ciorbea, Avocatul Poporului, în privinţa amnistiei şi graţierii.

Eu şi Paul eram atunci în luna de miere. Ne căsătorisem în 30 decembrie 2016, după Brexit, şi am decis să rămânem aici, fără să ştim că va fi o lună de miere pe străzi, cu frig şi gaze lacrimogene.

Lucram deja la un documentar despre evacuările abuzive din locuinţe. Şi atunci au început mişcări de stradă în Bucureşti. De ziua lui Paul, pe 17 ianuarie, am avut această discuţie în care ne-am întrebat cam cum va arăta viitorul nostrul în această ţară, în acest oraş. A doua zi eram în stradă şi începeam filmul care acum are peste 500 de ore de brut, în care documentăm mişcările de stradă, film în care noi suntem personaje. De altfel, titlul de lucru al documentarului este "A Romanian Honeymoon".  Evident că nu ne aşteptam atunci ca lucrurile să se întindă pe parcursul a doi ani şi nici să devenim subiect de ştiri internationale.

Paul: În seara aceea Piaţa Victoriei era liniştită, veselă chiar, o atmosferă de tabără calmă. Noi ne aflam în zona Aviatorilor şi mergeam spre trecerea de pietoni de la gura de metrou dinspre guvern. Fusesem să ne luăm o cafea. Madi era în faţa mea şi filma, eu în spate, făceam poze. Şi traversam.

Mădălina: Şi brusc eu văd prin ecranul camerei că Paul este luat pe sus de câţiva jandarmi. Evident că nu am priceput ce se întâmplă. Foarte mulţi jurnalişti erau deja acolo şi filmau sau făceau poze ca şi mine.

Paul: Nici nu mi-am dat seama ce s-a întâmplat. M-au luat pe sus. Pe jandarmul din stânga mea îl ştiam de la alte proteste şi chiar îl avem înregistrat, găsiţi imaginile pe canalul nostru de youtube, când spune că există un fel de listă neagră a protestatarilor care trebuie ridicaţi.

Şi care este relevanţa acestor detalii în povestea mai largă?

Mădălina: Nu spunem decât atât: că unul dintre ei ne cunoştea cum îl cunoşteam şi noi şi că îl avem înregistrat cu aceste cuvinte. În plus, la câteva dintre protestele mai recente, noi am oferit imagini din filmări ca probe în procese intentate de protestatari Jandarmeriei. Sigur, filmăm pentru documentarul nostru, dar, dacă instanţa ne solicită acele imagini, suntem obligaţi să le oferim.

Cumva, din instinct, am continuat să ţin camera în rec şi acum şi să îl urmăresc pe Paul, care era târât, luat pe sus spre o dubă unde a şi fost urcat imediat. Imediat s-a creat haos: jandarmii au intrat printre protestatari şi, de nicăieri, au apărut cei îmbrăcaţi în negru cu platoşe. În spatele lor, cei cu uniforme albastre, le aduceau pe braţe căstile negre de protecţie. Jandarmii în negru au creat rapid două tampoane între la cele două capete ale trecerii de pietoni de la Aviatorilor şi au început să ridice protestatari în dube. În câteva minute apăruseră 9-10 dube albastre. Iar eu am filmat toate astea până când am rămas fără baterie la cameră, iar cea de rezervă era în rucsacul lui Paul, deci în dubă.

Cum ai procesat tu momentele acelea când, pe de o parte aveai o treabă de făcut, să filmezi un eveniment important în desfăşurare, dar, pe de altă parte, evenimentul îl implica pe soţul tău?

Mădălina: Noi am fost la toate aceste proteste ca la muncă. Nu am scandat, chiar dacă uneori mi-ar fi venit şi mie să strig ceva. Eram acolo să filmez şi instinctiv, nu am lăsat camera nici după ce a plecat duba în care se afla Paul. Ştiam că nu suntem în Transnistria, unde intri într-o secţie de poliţie ca într-o gaură neagră, de unde nimeni nu mai ştie nimic de tine, te evaporezi. Pe de altă parte, eram conştientă că el nu ştie Bucureştiul, că eu nu aveam habar unde îl vor duce, că procedura de identificare poate dura ore întregi. Mai văzusem protestatari daţi jos din dubă cu câte o vânătaie. Şi, după ceva vreme în care am filmat ca şi cum în dubă nu ar fi fost luat Paul, au venit toate aceste gânduri peste mine şi am început să sun şi să scriu pe pagina de facebook. Mesajul a fost preluat de Radu Ţigănaş, colegul nostru de la Passport Productions, şi s-a viralizat rapid: ”un jurnalist german a fost reţinut de jandamerie”. Şi în câteva zeci de minute vestea era deja la jurnalişti, aşa încât, când am ajuns noi la secţia 5, unde se afla Paul, erau deja acolo Protv, TVR, Realitatea TV şi Deutsche Welle.

Ce s-a întâmplat cu tine după ce ai fost dus în dubă? Cine mai era acolo? Care a fost atitudinea jandarmilor şi a poliţiştilor?

În dubă mai era un jandarm care conducea duba. El nu a spus nimic tot drumul, doar a răspuns la un moment dat la un apel personal. Celălalt, care mă adusese în dubă era un tip masiv şi avea o privire care m-a speriat. Mi-a spus că nu am voie să folosesc telefonul în interior şi se chinuia să ţină uşa de la dubă, care se tot deschidea în mers. Mi-a purtat noroc acea uşă stricată pentru că am putut vedea un nume de stradă, pentru că habar nu aveam unde eram.

În maşină am vorbit mai mult eu, le-am spus că sunt reţinut împotriva voinţei mele, că vreau să plec, că am treabă la proteste şi să mă lase să mă întorc. Nu m-au luat în seamă. Eu ştiam că legea spune că trebuie să te ducă la cea mai apropiată secţie de poliţie, ştiam toate detaliile pentru că filmăm de aproape doi ani de zile proteste şi acţiuni ale jandarmilor, le-am spus, dar m-au ignorat.

Am ajuns la secţia 5 de poliţie, undeva în Bucureştii Noi. Acolo, jandarmul cu privirea fioroasă le-a spus poliţiştilor că l-am agresat. Le-am dat actul de identitate şi au început să mă caute în nişte baze de date în care nu mă găseau. M-au plimbat dintr-o cameră în alta, pe nişte holuri şi am ajuns într-o încăpere unde trebuia să semnez un proces verbal scris mic, de către poliţist, din care eu nu am înţeles nimic. Şi am refuzat să semnez. A mai venit un poliţist, apoi un jandarm civil să îmi verifice identitatea şi să mă convingă să semnez. Evident, am refuzat şi, după o vreme, pur şi simplu m-au eliberat. Mi-au spus că amenda va fi de 500 de lei, că va veni acasă şi m-au lăsat să plec. Şi afară mă aşteptau televiziunile, iar de atunci dăm interviuri peste tot în lume.

S-a creat o popularitate bruscă în jurul lui Paul, jurnalistul german, care probabil v-a şi folosit, dar care a atras şi suspicioşii, detractorii. Cum vedeţi asta?

Mădălina: Ne-a copleşit solidaritatea jurnaliştilor din Bucureşti. Oameni, pe care îi cunoşteam sau nu, au preluat mesajele, au sunat la ambasadă, în foarte puţin timp mesajele au ajuns şi la Ministerul de Externe din Germania. Am fost preluaţi de Deutsche Welle, de Washington Post, de Süddeutschen Zeitung, de Euronews, iar asta ne-a bucurat, nu doar pentru că era vorba de noi, dar protestele din România pierduseră în ultima vreme atenţia presei străine. Şi iată că s-a întâmplat din nou. Pe de altă parte am văzut şi minciunile: s-a spus despre Paul că este rudă cu Iohannis sau că nici nu este cetăţean german. Ce este mai trist însă este că începem să vedem şi maşinăria de propagandă a cărei tehnică este simplă: discreditarea sau uciderea de personaje. Iar la noi este mai simplu decât în alte ţări, pentru că două generaţii şi jumătate de români au trăit în epoca în care propaganda făcea ştirile, iar exerciţiul nostru democratic este extrem de fragil.

Martha Cooper

Cum a început povestea voastră? Unde v-aţi cunoscut?

Mădălina: Eu lucram la un proiect de cercetare la Berlin despre imaginile din genocidul Cambogian şi, împreună cu o prietenă apropiată,Teresa, am încercat să închiriem un apartament. Al lui Paul. Iar Teresa, care era stătea mai prost cu banii, i-a povestit despre mine, ca despre un garant: că am o organizaţie, aveam Make a Point, în care fac tot felul de proiecte culturale şi aşa mai departe. Strategia a mers şi am închiriat casa. Apartamentul era foarte cool, nu ştiam că este amenajat de el, iar acest amănunt a contat mai târziu. Şi, într-o seară, pe un ger groaznic, după ce am ieşit de la duş sună un tip la uşă. Înalt, cu plete, mişto.

Paul: Pot să îmi iau corespondenţa?, i-am zis!

Mădălina: Se adunase pe frigider la noi un teanc măricel de scrisori.

Paul: Până atunci eu sunam la Teresa şi rezolvam plicurile cu ea. Doar că îmi pierdusem telefonul şi a trebuit să merg până la apartament. Şi acolo, surpriză, Madi!

Mădălina: Eu, când am realizat cine este, cu apucături de chiriaş român, am început să îndrept ciucurii de la covor, să mă uit dacă nu sunt urme de praf. Mai mult, amândouă de felul nostru friguroase, lăsasem căldura la maximum. Cred că m-am gândit că o să ne dea afară, o să rupă contractul.

L-am întrebat dacă vrea ceva de mâncare. ”Ja, gerne!”.

Paul: Sigur, tocmai ieşise de la duş, înfăşurată doar în prosop.

Mădălina: I-am dat să mănânce, i-am făcut şi cafea şi am rămas de vorbă toată noaptea. El lucra pentru Bild atunci, care este mai mult un ziar de scandal, cu multă ilustraţie. Şi mi-a spus că face editare foto şi l-am întrebat dacă măreşte sâni în photoshop.

Paul: Făceam şi asta, dacă era nevoie, dar cumva munca pe care o făceam este specifică redacţiilor germane şi ţine mai mult de foto-jurnalism.

Mădălina: Am înţeles în seara aceea că munca noastră era similară: eu terminasem Academia de Teatru şi Film, făcusem studii de regie la Londra şi eram la Berlin să învăţ cum se face un documentar. Iar el făcea foto-jurnalism. Deci ne completam. Problema era că în următoarele multe luni am construit... doar o prietenie solidă. Nu vreau să folosesc clişee, că nemţii sunt lenţi, că pricep greu, dar Paul nu dădea vreun semn că ar fi altceva între noi decât o frumoasă prietenie. Aşa că, după vreo 5 luni i-am spus că plec la München, primisem un job la Universitatea de acolo. A doua zi.

Paul: Şi eu am plecat după ea. Şi am aflat că ea are o cameră, iar eu nu aveam unde să stau. (râde) de fapt, m-a sunat o prietenă de la ziar şi mi-a spus că este un job foarte bun pentru mine la Süddeutsche Zeitung, în München, pe care nu l-am putut refuza. Mai trebuie să vă spun că München este un oraş extrem de scump, în care este aproape imposibil să găseşti o cameră de închiriat: mergi la interviuri, stai la cozi. Şi mai este un detaliu: toţi münchenezii îi detestă pe berlinezi: put, sunt nesimţiţi.

Mădălina: Mai simplu mi-a fost mie, din România, să închiriez ceva în München decât lui Paul. A reuşit până la urmă, a găsit un apartamet, s-a mutat în el şi-n prima seară mi-a spus că mai bine vine la mine. Şi asta a fost.

Centrul Multicultural - Universitatea Transilvania Braşov

De ce v-aţi mutat la Bucureşti?

Paul: Începusem să ne plictisim în München. Oraş scump, iar joburile foarte bine plătite erau în industria auto, nu la jurnalişti. Acolo nu găseai nimic deschis după ora zece seara, nu aveai prea multe lucruri de făcut în oraş. Şi ne tot gândeam unde să emigrăm: Spania sau Italia. Eu îmi făceam griji pentru limbă, vorbeam doar germana şi engleza. Ne făcusem un google map propriu unde pusesem pin-uri în locurile unde ne-ar plăcea să mergem. Şi a venit oferta de job din România pentru Mădălina.

Mădălina: La One World România, festival de documentare dedicate drepturilor omului. Şi m-am mutat aici. Iar Paul nu a putut veni cu mine. Lucra la un proiect uriaş despre care nu putea spune absolut nimic, care urma să iasă, dacă avea să iasă, într-o zi de luni. La un moment dat am început să cred că a luat-o razna. Dar voiam să mă înşel, evident. Şi verificam presa în fiecare zi de luni. Şi văd într-o dimineaţă: Scandalul Panama Papers! Am răsuflat uşurată. Pe urmă s-a mutat în Bucureşti.

Paul: Bucureştiul era pentru mine un fel de Berlin al adolescenţei: nu prea curat, nu prea liniştit, mă bucuram de magazinele non-stop, de pizeriile non-stop, de cluburi. Sigur, stăteam la un hotel pentru că apartamentul nostru nu fusese terminat încă. Am stat vreo trei luni la un hotel după care ne-am mutat la noi.

Cum ai învăţat tu limba română?

Paul: Venisem în ţară cu Madi în urmă cu vreo şapte ani, însă nu ştiam mai mult decât mulţumesc, la revedere sau apă minerală.

Mădălina: Apă gazată îi ziceai.

Paul: În Germania aveam ziarele teanc în fiecare dimineaţă. În Bucureşti nu prea ai de unde cumpăra presă străină. Aşa că am început uşor-uşor să citesc România Liberă. Era cotidianul care îmi preluase nişte fotografii, dar îmi plăcea şi conţinutul. Mi-ar fi plăcut şi hotnews.ro însă nu aveau diacritice, lucru care mă confuza. Şi, uşor-uşor am învăţat. Cred că m-a ajutat şi faptul că am făcut şase ani de latină în liceu.

Mădălina: A învăţat la modul că i-am zis: ”hai, iubire, să ieşim la Pui de urs!” Şi îmi zice: ”what? Chiken of bear?”  Eu am încercat să îl ajut, i-am cumpărat manuale, caiete care să îl ajute, dar m-a refuzat. Eu aşa am învăţat germana. Şi mi s-a părut sfâşietor de grea. După ce m-am întors de la Londra, ştiam deja franceza şi engleza şi voiam să învăţ o altă limbă. Am încercat cu meditatori, singură, dar nu a mers. Aşa că m-am dus la Goethe Institute, unde am luat-o temeinic de la începători, am parcurs toate nivelurile şi am avut chiar şi o bursă de limbă la Hamburg.

Aveţi o casă de producţie, Passport Productions, prin care produceţi documentare independente? La ce mai lucraţi, de unde vă vin banii?

Mădălina: De fapt, am deschis Passport în 2006. Pe atunci vindeam emisiuni de cinema TVR-ului. Apoi am facut mai multe filme documentare, am luat premii, ceea ce este motivant dar nu plăteşte chiria. Aşa că am discutat serios şi am decis să fim singurii noştri şefi, într-o echipă mică, prin care producem documentare pe care le vindem.

Paul: În paralel facem proiecte culturale. Conducem Make a Point, cu care am început un proiect mare de community art, Uriaşi de Pantelimon, care ar trebui să dureze până în 2019. Este prima expozi'ie de artă stradală pe acoperişuri din lume. Am colaborat cu artişti locali şi internaţionali care s-au inspirat din poveştile carierului.

Cum aţi virat interesul şi atenţia din zona culturală spre cea politică?

Paul: Am fost prezenţi la primele proteste mici, la Universitate, când eu fotografiam. Pe 13 ianuarie, eram printre puţinii oameni din faţa Guvernului când forţele de ordine din România m-au minţit: “Este o situaţie internaţională şi nu aveţi voie să treceţi”. Ce se întâmpla de fapt? Guvernanţii pregăteau OUG 13, „noaptea, ca hoţii”.

Ce s-a întâmplat apoi e ceva ce nu voi uita niciodată, Florin Iordache, pe atunci Ministrul Justiţiei, a facut-o pe Madi să plangă, cum nu o mai văzusem vreodată. Eram de 10 zile în stradă deja. Foarte obosiţi. Credeam că nu se mai întâmplă nimic. Şi, pe scările de la metrou, Madi a văzut pe telefon stirea şi replica celebră. ”Altă întrebare!”. A început să plângă, iar eu nu am înţeles atunci şi într-un, fel naiv, am fost optimist: mi-am zis că e o situaţie care se va rezolva de la sine în timp.

Dar nu s-a întâmplat, iar acum mi-e clar că vom continua să documentăm rezistenţa civică împotriva oamenilor care ne fac să suferim şi să plângem. Astăzi înţeleg mai bine că lacrimile de atunci nu au fost pentru frica de viitor, au venit din amintirile din trecut.

 

viewscnt

Articole recomandate