Interviuri

Vladimir Drăghia: ”Ştiu ce înseamnă să tragi, să suferi. Sportul de performanţă este despre toleranţa la durere.”

Share pe Facebook

La 32 de ani, Drăghia este tatăl unei fetiţe de 11 luni, Zora, şi autorul unui generos act de caritate, după ce a donat 100.000 de euro organizatorilor celor mai mari tabere pentru copiii bolnavi de cancer din România. #HopesForLIFE

De ce ai donat, de ce faci voluntariat?

Sună foarte pompos voluntariat. Dar e de fapt o vizită într-un loc unde faci ceva. Nu e o mare chestie. Sunt unii care fac mult mai mult. Sunt oameni care merg şi au grijă de bătrâni o lună sau trei luni. Atunci vorbim de voluntariat. Eu merg la MagiCAMP o zi, înot pentru o strângere de fonduri sau plantez copaci. Nu mi se pare mare lucru.

Premiul despre care pomeneşti a fost câştigat cu mult efort, dar cumva am simţit că banii ăia nu sunt ai mei şi că trebuie să meargă mai departe. La început ne-am gândit, eu şi Alice, să donăm jumătate. Apoi ne-am dat seama că cealaltă jumătate am simţi-o ca şi cum am fi luat-o din banii donaţi copiilor de la Magicamp. Deci, firesc toţi cei 100.000 de euro au plecat spre MagiCAMP.

Tot nu este clar motivul de ce o faci?

Mă face să mă simt mai bine cu mine, trebuie să recunosc. Apoi pentru că realmente este posibil să ajuţi. Iar în cazul ăsta cu 100.000 de euro chiar ştiu că este un ajutor. Iar Vlad Voiculescu este garanţia faptului că se va întâmpla ce trebuie să se întâmple cu banii.

Şi mă gândesc că poate vor face şi alţii la fel ca mine. În plus, de când a apărut şi Zora, văd altfel lucrurile care contează.

Cum eşti tu după ce s-a născut Zora?

Ştiam că vreau un copil, mă gândeam la asta serios de vreun an deja şi când s-a întâmplat, s-a întâmplat. Zora m-a schimbat mult pe interior. Mă descopăr gândindu-mă cum aş face eu dacă Zora ar fi într-o anume situaţie sau cum aş reacţiona dacă cineva s-ar purta cumva cu Zora.

De ce aţi ales acest nume, Zora?

Eu voiam Aglaia şi a câştigat ”publicul”, care mi-a zis că nu se poate aşa. Mie şi acum mi se pare foarte frumos Aglaia, motiv pentru care am făcut un compromis şi acum o cheamă Alaia Zora Drăghia. Zora, pe de altă parte, este o poezie. Vine de la ”zori”, şi, dacă te uiţi în DEX, găseşti o descriere superbă: ” lumină care se arată pe cer înainte de a răsări soarele, timp al zilei când răsare soarele, faptul zilei, auroră”. Înţelegi cum m-am simţit eu când am citit?

Vorbim despre un premiu consistent şi greu câştigat într-o competiţie de cinci luni de anduranţă. Care a fost cel mai mare duşman acolo? Dorul de casă?

Depinde de ce ai lăsat acasă. Mă gâdeam că, dacă nu le aveam pe Zora şi pe Alice, mi-ar fi fost mai uşor acolo. Mă uitam la tinerii din concurs, la câştigătorul Exatlon Mexic, de exemplu. Avea vreo 18 ani, era deja de câteva luni acolo, dar se purta ca în vacanţă. Nu avea o familie acasă, copil sau rate. Era acolo să joace nişte jocuri şi să ia nişte bani. Deci într-o cu totul altă stare emoţională. Eu, în schimb aveam tot felul de demoni cu care luptam şi cea mai grea întrebare: ce o mai fi acasă? Asta pentru că singura noastră comunicare acasă era în urma vreunei victorii în concurs. Vorbeam o dată la o săptămână sau la cinci. Dacă ne câştigam dreptul ăsta. Şi e mult spus ”vorbeam”. Într-o săptămână se juca, de exemplu, scrisoare de la prieteni. Şi asta primeai. Degeaba te întrebai ce mai face familia, că nu aflai. Următoarea săptămână se jucau mesajele text de la prieteni şi tot aşa până când aveai norocul să iei legătura cu familia. Deci, în cinci luni am fost în legătură cu ai mei de două sau de trei ori.

De ce te-ai lăsat prins în acest concurs?

De dragul jocului. Te prinde. Exact când crezi că e gata, că ai stat 15 săptămâni, că ai făcut o figură bună, e clar că nu eşti slab, deci poţi pleca. Ei bine, nu. Te prinde atât de tare competiţia încât nu vrei să pleci. Ajungi în ziua în care trebuie să fii propus şi refuzi să fii tu ăla.  Aştepţi, aştepţi, ai ajuns acolo şi atunci nu-ţi vine să pleci, deci mai lupţi puţin.

Cui datorezi acest fair-play pe care îl remarcau telespectatorii tăi în comentarii? Noi putem bănui că vine din pregătirea ta sportivă. Sau nu.

Aşa ai zice, dar nu vine doar din sport. Eu m-am născut la Galaţi şi am crescut la Brăila, nişte oraşe destul de complicate. Practic, am trăit printre băieţaşi.

La 12 ani am intrat la Liceul cu Program Sportiv din Brăila. Evident că nu era cel mai bun liceu din oraş. Stăteam la internat cu încă şapte băieţi, într-o cameră de 20 de metri pătraţi. Eram cel mai mic din istoria internatului când am intrat acolo. A fost o militărie de şapte ani. Aveam colegi care stăteau cu sabia sub pat, la un moment dat ajunsesem să am şi eu ”fluturaş”, aşa se numea, pentru bătaie.  Dacă nici atât nu aveai, nu erai văzut cu ochi buni. Şi mă gândesc că am avut un uriaş noroc că nu am ajuns prin puşcărie, cu peşti sau cine ştie pe unde, ca mulţi alţii din clasa mea. Un fost coleg, mult mai bun decât mine la înot, Constantin Iulian, este căutat şi acum de poliţie pentru proxenetism. Foarte uşor puteai ajunge la închisoare, doar pentru că trăiai în mediul ăla.

Ce te ”califica” pentru înot atunci când ai început?

Mama m-a dus la bazin prima oară. Aveam şase ani. Iar povestea ţine de o întâmplare. Am intrat în clasa întâi la şase ani. Iar în prima zi, colegii mi-au furat tot. Am ajuns acasă desculţ. Mama şi-a dat seama că nu era locul meu acolo şi m-a mutat într-o altă şcoală, care se afla chiar lângă bazinul de nataţie. Evident că toţi copiii făceau şi înot. Aşa am început.

N-am fost bun deloc. Deloc-deloc. Eram în a doua jumătate a clasei. Din treizeci şi ceva de copii eram la sfârşit. Şi an de an am crescut.

Am realizat recent că, de fapt, eu nu am avut talent la nataţie, deşi am titluri naţionale, am medalie de aur la un concurs internaţional.

Există teoria că talentul nu există, ci doar un context de pregătire continuă pentru un copil, de la cea mai mică vârstă posibilă. Tu nu eşti de acord cu ea?

Talentul există, fără îndoială. Iar eu sunt un exemplu, invers cumva: am făcut aceleaşi antrenamente, în acelaşi bazin, la aceeaşi oră, am avut aceeaşi antrenoare ca şi Diana Mocanu. Ea este dublă campionă olimpică. Eu nu. Şi ştiu sigur că am muncit la fel de mult. Poate chiar mai mult decât ea. Există talent. Desigur, şi foarte multă muncă şi aici eu sunt o dovadă vie: fără talent, dar cu enorm de multă muncă, am reuşit să iau atâtea medalii.

Ştiu ce înseamnă să tragi, ştiu ce înseamnă să suferi. Sportul de performanţă este despre toleranţa la durere. Antrenamentul este suferinţă fizică, nu altceva. Din primul minut de după încălzire începe să doară. Cu cât doare mai tare şi mai mult timp, cu atât este antrenamentul mai bun. Sunt nopţi când nu dormi pentru că te doare peste tot. Corpul se modifică, inima, picioarele, torsul. Eşti ca un câine special antrenat pentru ceva. Toţi brasiştii, ca mine, sunt crăcănaţi! Pentru că tot timpul antrenamentului ţin picioarele îndoite, în formă de romb. Aşa cum la atletism ştii că un sportiv face 100 sau 400 de metri, după cum are picioarele şi după cum arată.

Şi nu te-ai gândit niciodată să abandonezi, să mergi acasă?

Asta se întâmplă cu copiii. Îi doare, nu mai vin o zi, apoi o săptămână şi se retrag. Eu nu am lipsit niciodată. Deşi ştiu că nu îmi făcea plăcere să mă duc la antrenament. Dacă aflam că s-a stricat o pompă şi se anulează antrenantul pentru că nu aveam apă caldă, era carnaval!

Când reuşeşti să depăşeşti pragul ăsta, mintea ţi se formează astfel încât să dedici totul sportului. La 18 ani eu nu ştiam să fac altceva.  După ce am terminat cu înotul, nu ştiam să fac duş, de câte ori se face duş pe zi? Cum fac oamenii normali? La ritmul meu, cu antrenament de două ori pe zi, duş înainte, duş după, deci patru duşuri zilnic, cum era să ştiu cum se spală ceilalţi? O dată pe o zi, la două zile sau cum?

Cumva trec anii şi tu nu ştii să faci altceva. Sigur că vine un moment în care ai vrea să te laşi. La mine în grupă s-au lăsat aproape toţi: întâi eram cincisprezece, apoi paisprezece, doisprezece, cinci, doi şi, până la urmă am rămas singur în CSS1 Galaţi.  La 11 ani ţineam singur clubul. Şi aş fi continuat aşa, dar s-a stricat bazinul şi atunci am plecat la Brăila. Acolo s-a întâmplat la fel: la început am fost şase, apoi patru, doi şi iar am rămas singur. Şi am ţinut-o aşa până la 18 ani.

De ce nu ai continuat sportul de performanţă?

Ajunsesem la momentul bacalaureatului. Şi, deşi toţi ne spuseseră până atunci că vom da BAC-ul special şi vom scăpa uşor, mi-am dat seama că nu era aşa. Şi că trebuia, ce să vezi?, să învăţ. Şi am văzut că pot. Cu trei luni înainte de examen am început să mă pregătesc. Şi am luat examenul cu nota nouă, ceea ce era mult pentru un liceul sportiv. Am fost încântat, bineînţeles, pentru că recuperasem în trei luni ce nu învăţasem în patru ani. Nu aveai timp de învăţat în acea şcoală pentru că făceam şase ore de antrenamente zilnic şi patru ore de şcoală, practic, zece ore erau pline. Nu îmi mai rămânea nici timp, nici energie pentru altceva.

În clasa a XII-a am aplicat pentru câteva burse în SUA. Trecusem de SAT (cei care au aplicat vreodată la vreun colegiu în Statele Unite ştiu că este un test care filtrează candidaţii din toată lumea), cu un punctaj bun. Toată pregătirea am făcut-o dintr-un Internet Cafe, vizavi de casa mea, pentru că nu aveam internet sau calculator la ai mei. Plăteam un leu şi intram pe site unde doar primele trei întrebări erau gratis, pentru restul trebuia să plătesc bani pe care nu îi aveam. Aşa că am mers zi de zi, până am învăţat tot.

Ai mei nici nu ştiau ce fac. Veneau acasă plicuri de la univerităţi din America şi ei nu înţelegeau ce se întâmplă. Două universităţi mi-au dat bursă parţială: din 27.000 de dolari anual, eu trebuia să aduc 15.000. Ceea ce era imposibil. Cum să mă duc la ai mei să le zic: vreau şi eu 15.000 de dolari?

Şi am renunţat de tot la înot. Mi-am dat seama că tot ce puteam fi era antrenor de înot. Or, asta pot să fac şi la 60 de ani. Iar eu voiam ceva ce poţi face la 20.

Şi am plecat în Italia. Curgeau banii şi maşinile de acolo. Dar, când am ajuns în Italia, mi-am dat seama că nu pot fi nici peşte, nici nu pot fura şi tot ce mi-a rămas a fost să muncesc.

Am locuit cu nişte marocani, care munceau ca şi noi, zilieri. Am lucrat într-o hală cu pui: îi puneam în nişte cuşti şi îi încărcam în maşini. A fost cea mai detestabilă experienţă. Mirosea îngrozitor. Aveam măşti, dar găinaţul era gros de o palmă. Însă altceva m-a cutremurat: încărcam puii în cuşti şi vedeam cum şi cei morţi erau luaţi la grămadă şi trimişi spre tranşare. Iar dacă apărea o pată de sânge mică la vreunul dintre ei, era mâncat. Ceilalţi simţeau sângele şi îl devorau. Câteva luni nu m-am putut atinge de pui. Iar de şase ani sunt vegetarian. O dată ce ai văzut şi înţeles nişte lucruri, nu mai poţi fi la fel.

Nu am rezistat mult în Italia. După şase luni m-am întors, cu un scuter Gilera , de 700 de euro, un inel Swarovski, pentru iubita mea şi o geantă de la United Colors of Benetton. Iar după ce m-am întors am redescoperit România: mi-am dat seama că nu e nicio şmecherie cu Italia şi că românii sunt mult mai mişto.

Şi în vara aia am ajuns în Bucureşti, la o petrecere, în casa unui prieten. Acolo am descoperit un manual de jurnalism şi mi s-a părut că am dat peste cea mai simplă chestie de făcut. Şi m-am înscris la Universitatea Media. Nu trebuia să învăţ nimic pentru examen: aveam română, engleză şi mai era o probă de creativitate şi expresivitate, unde subiectul a fost, ”eşti un crenvurşt într-un borcan, descrie situaţia”.  Am scris şi am intrat.

Nu aveam unde să stau în Bucureşti. Vreo câteva luni am făcut naveta de la Ştefăneşti, cu scuterul cumpărat din Italia şi, până la urmă, m-am mutat cu nişte prieteni în zona asta centrală unde locuiesc şi acum şi care mi se pare cea mai frumoasă zonă din Bucureşti.

Din facultate am început să caut ocazii şi am reuşit să iau primul casting, într-un serial de la Prima TV, unde câştigam 1.000 de euro. Aşa mi-am luat prima maşină, pe care am vândut-o apoi cu 2.700 de euro, bani din care mi-am deschis o firmă. Practic, am scris pe google: afaceri cu 3.000 de euro şi imobiliarele păreau cele mai bune. Am câştigat 25.000 euro în primul an şi vreo 9 ani mi-am câştigat existenţa din tranzacţii imobiliare.

Şi dacă rezumăm, care a fost visul tău şi cum ţi l-ai realizat?

Nu am avut visuri. Am căutat doar ocazii să îmi trăiesc viaţa bine.

viewscnt

Articole recomandate